afín (-ni),
s.m. – Arbust
scund cu
fructe comestibile. – Mr.
afin. Lat.
daphne, din gr. δάφνη „
laur” (Herzog,
RF, I, 99-104); cf. calabr.
áfina „
laur”. Aspectul ambelor
plante prezintă o analogie.
Iordan,
ZRPh., LIV, 367,
respinge acest etimon, pentru că nu este
clară pierderea lui -
d; însă cf. mr. și calabr., ceea ce demonstrează că fenomenul este
deja romanic. După Pușcariu,
Dacor., VIII, 103-5, și Scriban, etimonul
ar fi lat.
acinus „boabă”, contaminat cu
daphne. Mag.
áfonya nu este
sursa cuvîntului
rom.,
cum credea Cihac, II, 475, ci derivă de la acesta, ca și rut.
(j)afini, jafyna, săs.
afunje (Candrea,
Elemente, 406). – Der.
afină, s.f.;
afinet (var.
afinar, afiniș), s.n. (
loc pe care
cresc afini).