adiá (-iéz, -át),
vb. –
1. (Despre vînt) A
sufla ușor. –
2. A clătina, a tremura, a
mișca ușor. –
3. A mîngîia, a
netezi. – Mr.
adil’u „respir”. < Lat.
ădŏlĕre „a transforma în
aburi, a evapora”, prin intermediul unei
forme vulg. *
ădŏliāre; cf.
ădolĕscĕre „a transforma în vapori” sau „a
degaja, a emana”. Reducerea *
aduia › adia pare dificilă (motiv pentru care Rosetti, I, 159
respinge acest etimon); însă cf.
baiur › baier. Pentru sensul 3, cf. fr.
flatter, din lat.
flare. Etimonul *
adūliāre a mai
fost propus (
DAR; REW 204 a),
dar considerat ca der. vulg. de la
adūlāre „a adula”, ceea ce
presupune că sensul 3 este cel primitiv (cf. împotriva
acestei păreri
Graur,
BL, V, 86). Este
puțin probabilă
ipoteza lui Candrea ,
Conv. lit., XXXIX, 119 (cf. Candrea-Dens., 817;
Pascu, I, 102), dintr-un lat. *
adiliāre, de la
ilia; și cu atît mai
puțin cea a provenienței din
halare sau
anhelare (Giuglea,
LL, II, 39); din
pol.
odwiać „a
sufla” (Cihac, II, 1); sau din sb.
dujem, bg.
dujă „a
sufla” (Scriban), care pare a proveni din
rom.