vîlvă (-ve),
s.f. –
1. Vrăjitor,
vraci. –
2. (Trans.)
Duh, stafie. –
3. Fast,
alai,
pompă. –
4. Glorie,
triumf. –
5. Renume,
faimă, celebritate. –
6. Zgomot,
zarvă, hărmălaie. –
7. Punct culminant,
culme. – Var. înv.
vîlfă. Sl.
vlŭchva „vrăjitor” (Miklosich,
Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 446), cf. bg.
vălhva. De origine expresivă, în sl., de la
vlŭsnati „a bîigui”, a
fost considerat
drept expresiv în
rom. și
confundat cu
rădăcinile expresive
fîlf-, bîlb-, pîlp- (Tiktin;
Iordan,
BF, II, 187), ceea ce explică ultimele sale sensuri și
cele ale majorității der. Der.
vîlhovnic, s.m. (
vraci), înv. din sl.
vlŭhovĭnikŭ;
vîlhovnicie, s.f. (magie);
vîlvîi, vb. (a palpita, a se agita), se
zice mai
ales despre
flăcări, cf.
pîlpîi, fîlfîi;
vîlvoare (var.
vulvoare, vîlv(ăt)aie, vîlvăraie), s.f. (pălălaie);
vîlvoi (var.
vulvoi), adj. (
aspru, ciufulit);
vîlvoia, vb. (a se
face părul măciucă, a se ciufuli);
vîlvora (var.
vîlvăra), vb. (a
arunca flăcări, a
arde cu
flacără tremurătoare);
vîlvotă, s.f. (flăcăraie);
învîlvăta (var.
învîlvora), vb. (a
arde cu
flacără). Legătura
acestor cuvinte cu un lat.
volvor (Candrea-Dens., 787) este
puțin probabilă.