úrdă (-de),
s.f. – Un
fel de brînză care se
scoate din
zer fiert. – Mr., megl.
urdă. Origine incertă.
Poate ar trebui să se
pornească de la tc.
hurde „
drojdie, rest”,
căci e
vorba de rezultatul
uscat al resturilor de
zer. Istoric, această soluție nu e imposibilă,
căci mulți termeni de păstorit sînt de origine
turcă, cf.
cioban, maia, odaie, cașcaval etc. Fonetismul nu este
clar;
poate trebuie să se
admită o influență a lui
urdoare „puchină”, cu care este
ușor de
asociat (cf.
numele său germ.
Augenbutter). Celelalte
ipoteze nu sînt mai convingătoare: dintr-un cuvînt dacic (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1874, p. 105; Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 307); dintr-un tracic *
urida legat de gr. οὐρòς „
zer” (Philippide, II, 739;
Pascu,
Arch. Rom., VI, 224;
Pascu, I, 192); din
alb.
urdhë „
iederă” (Weigand,
Jb., XVI, 229), cuvînt tradițional balcanic,
legat de
alb.
udhós „brînză” (Hoeg 152); din gr. ỏρώδης „seros” (Giuglea,
Dacor., III, 582-87; Diculescu,
Elementele, 454),
ipoteză seducătoare,
dar care nu pare posibilă fonetic. Mag.
orda, urda, pe care Cihac, II, 537
îl cita
drept etimon al
rom., este de origine
rom. (Edelspacher 24). Tot din
rom. provin ngr. οὔρδα (Meyer,
Neugr. St., II, 77; Murnu 37), bg.
urda (Capidan,
Raporturile, 214), sb., slov., rut.,
ceh.
urda, pol.
horda (Miklosich,
Wander., 11, 20, 22; Candrea,
Elemente, 401),
rus.
urda (Vasmer, III, 188). – Der.
urdi, vb. (a
face urdă);
urdar, s.n. (vergea de
mestecat zerul).