tuná (-n, át),
vb. –
1. A
bubui, a
asurzi. –
2. A
trăsni. –
3. A
intra, a
pătrunde. –
4. (Trans.) A coborî, a
veni de la
munte. –
5. A
bate tunul. – Megl.
tuna, tunari. Lat.
tŏnāre (Pușcariu 1771; REW 8778), cf. it.
tonare, prov., cat., sp.
tronar, fr.
tonner,
port.
troar. Semantismul sensurilor 3 și 4 nu este
clar, cf.
tuli. – Der.
tun, s.n. (înv., tunet;
gură de
foc de
artilerie; Arg.,
furt prin efracție; adv., cu
putere), postverbal sau din lat.
tŏnus (Pușcariu 1643);
tunaci, adj. (
Banat, agresiv, îndrăzneț);
tunar, s.m. (artilerist, servant de tun);
tunări, vb. (a
trage cu tunul),
rar;
tunărie (var.
tunărime), s.f. (
artilerie, mulțime de tunuri);
tunător, adj. (care
tună puternic);
tunet, s .n. (
zgomot puternic,
bubuit; canalul tunului), cu suf. -
et, ca
sunet de la
suna, răcnet de la
răcni etc. (după Diez,
Gramm., I, 208 Tiktin și Candrea, din lat.
tŏnĭtru).