stăpîn (-ni),
s.m. –
1. Suveran,
domn. –
2. Proprietar, posesor. –
3. Patron. – Megl.
stăpǫn. Origine incertă. Este considerat de
obicei drept der. din sl.
stopanŭ (Miklosich,
Fremdw., 127; Miklosich,
Lexicon, 885; Cihac, II, 361; Lambrior 103; Tiktin; Conev 59; Candrea; Rosetti,
GS, V, 158), cf. bg.
stopan(in), sb.
stopanin,
alb.
stopan „
baci, sameș”. Pentru această
ipoteză există
două obiecții;
prima se
referă la dificultatea trecerii lui
an ›
în într-un element sl., nu este de netrecut, cf.
smîntînă, stînă. A
doua,
destul de
serioasă, constă în
faptul că
aceste cuvinte sînt izolate în sl. și că
lipsește corespondența cu
familiile cunoscute, ceea ce
duce la presupunerea că nu sînt la origine sl., ci
împrumuturi, după
unii din
alb. sau
poate din
rom. Această circumstanță este
destul de îngrijorătoare; și corespondența formală cu
jupîn permite orientarea
spre un cuvînt autohton (cf. Miklosich,
Slaw. Elem., 10; Philippide, II, 14).
Ipotezele emise pînă
acum nu
par fericite: din
alb.
štëpë „
casă” (Papahagi,
Notițe etimologice, 43); în
loc de *
istopanus, metateză improbabilă de la un lat.
*hospitanus ‹
hospes (Laurian și Maxim; Barič,
Albanorum. Studien, 13; Pușcariu,
Dacor., III, 379; Capidan,
Raporturile, 149; cf. Philippide, II, 733 și Tagliavini,
Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. *
stipanus ‹
stips (Giuglea,
Dacor., III, 610-6; cf. observațiile lui Skok,
Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 339); din
numele Stephanus, rege al Ungariei (B. Migliorini,
Dal. nome proprio al nome commune, Ginebra, 1927, 311; cf. împotrivă Tagliavini,
Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat.
stephanus ‹ gr. στέφανος (Pușcariu,
Dacor., VII, 456; Pușcariu,
Lr., 286); de origine balcanică (Sandfeld 94). Der.
stăpînă, s.f. (
patroană, suverană);
stăpînesc, adj. (de stăpîn);
stăpîni, vb. (a avea în proprietate; a
poseda; a
guverna, a
domni, a exercita puterea supremă; a
domina, a
supune; a struni, a
împiedica, a reprima, a tempera; refl., a se
domina, a se înfrîna);
stăpînie, s.f. (înv., dominație, seniorie);
stăpînire, s.f. (domnie, seniorie; proprietate, poziție; guvern, administrație, autoritate);
stăpînitor, adj. (care
posedă, care
domină; s.m., proprietar,
domn);
înstăpîni, vb. (a da în posesie);
nestăpînit, adj. (de nespus, neîmblînzit, irezistibil).