socotí (-tésc, -ít),
vb. –
1. A număra, a calcula, a
face calcule. –
2. A avea în
vedere, a considera. –
3. A reflecta, a se gîndi
bine, a
privi. –
4. A fi de
părere, a gîndi. –
5. A
crede, a
presupune, a presimți, a
bănui. –
6. A considera
drept, a
lua drept ..., a
asemăna cu ... –
7. (Înv.) A îngriji, a asista. –
8. (Refl.) A-și
plăti notele, facturile. –
9. (Refl., înv.) A se
păzi, a se adăposti. – Var. pers. I.
socot. Origine incertă. Se consideră der. din mag.
szokotálni, din sl.
skotŭ „
vită mică” (Roesler,
Rom. Studien, Leipzig 1871, 351; Cihac, II, 526; Șeineanu,
Semasiol., 190; Tiktin; Candrea);
dar istoria cuvîntului mag. nu este
clară și Edelspacher 22
îl consideră der. din
rom. Numai ca o curiozitate
poate menționa der. propusă de Crețu 368 din
se și
căuta. Der.
socoată, s.f. (Trans., calcul);
socoteală, s.f. (calculare, calcul;
adunare;
cont,
notă de
plată;
plan,
proiect; deliberare, reflecție, motiv, explicație, grijă,
sarcină;înv.,
rațiune, inteligență; înv., opinie,
aviz,
părere);
socotință, s.f. (reflecție, opinie, intenție; înv., considerație, prețuire,
stimă);
socotit, adj. (calculat; moderat, măsurat);
socotitor, adj. (calculator; înv., paznic, supraveghetor);
nesocoti, vb. (a nu ține
cont, a subestima, a deprecia);
nesocotință, s.f. (nechibzuință; ușurință, imprudență, inconștiență);
nesotit, adj. (
lipsit de judecată, îndrăzneț,
grăbit; infinit,
fără a
socoti). Din
rom. pare să provină rut.
sokotyty „a
păstra”,
sokotak „supraveghetor”,
sokotno „prevăzător” (Miklosich,
Wander., 10; Miklosich,
Fremdw., 126; Candrea,
Elemente, 400), bg.
sokotiti „a îngriji, a
păzi”,
săs.
sokotin, gesoketit.