secá (-c, át),
vb. – A
secera, a
tăia. Lat.
sĕcāre (Candrea,
GS, VI, 325; cf. REW 7764). S-a
confundat aproape total cu
seca „a
usca”, atît datorită omonimiei
cît și sensului
destul de asemănător; este posibil să-l mai
găsim în expresii ca „
mă seacă la
ficat, la
stomac”. – Der.
secătui, vb. (a defrișa, a despăduri), contaminare a lui
secătui „a epuiza” cu
a seca „a
tăia”;
secătură, s.f. (
runc,
teren defrișat), utilizat mai
ales ca toponim (Buescu,
Un nouveau toponyme latin du défrichement en Roumanie, în
Actes IV Congrès Sc. onomast., Upsala 1952, p. 203-4);
secator, s.n., din fr.
sécateur;
secantă, s.f., din fr.
sécante;
sector, s.n., din fr.
secteur;
secți(un)e, s.f., din fr.
section;
secționa, vb., din fr.
sectionner.