plouá (-uă, plouát),
vb. impers. –
1. A
cădea ploaie. –
2. A
cădea ceva din abundență. –
3. A plictisi, a
supăra. – Var. ortogr.
ploa. Mr.
ploae, istr.
plou. Lat.
plovĕre,
forma populară a lui
pluĕre (Pușcariu 1342; Candrea-Dens., 1413; Densusianu,
Hlr., 78; REW 6610), cu
schimb de
conjug., cf. it.
piovere (senes.
piovare, cf. Max Steffens,
Die Ausdrücke für Regen, Zürich 1935, 5), prov., cat.
ploure, fr.
pleuvoir, sp.
llover, port.
chover. Mai există
urme de
conjug. în -
ere:
să plouă, în Trans.,
să ploaie;
plouă, în Olt.,
ploaie. Var.
ploa, este înv. și incorectă. Der.
ploaie, s.f. (precipitație atmosferică; abundență, încărcătură de
alice), mr.
ploae, megl.
ploaiă, istr.
ploie, din lat.
*plovia ‹
pluvia (Diez, I, 322; Diez,
Gramm., I, 155; Densusianu,
Filologie, 448; Tiktin; REW 6620), cf. it.
pioggia, prov.
ploja, fr.
pluie, sp.
lluvia,
port.
chuva (reducerea
ploja în lat., propusă de Pușcariu 1340; Candrea-Dens., 1415, nu
putea conduce la rezultatul
rom., cf.
Pascu,
Beiträge, 19);
ploicică (var.
ploiță), s.f. (răpăială);
ploier, s.m. (
pasăre, Squatarola squatarola);
plointe, adj. (Olt.,
timp ploios), pe care Candrea
îl leagă de lat.
pluentem, nu pare o
ipoteză necesară;
ploios, adj. (cu
ploaie);
plouat, adj. (
ud;
obosit,
fără chef).