plînge (plấng, plấns),
vb. –
1. A
vărsa lacrimi. –
2. A compătimi, a deplînge. –
3. A jeli (un
mort). –
4. (Refl.) A se tîngui, a se văita. – Mr.
plîngu, plînșu, plînzire, megl.
plǫng, plǫns, plǫngiri, istr.
plîng, plîns. Lat.
plangĕre (Pușcariu 1339; Candrea-Dens., 1409; REW 6572; Rolhfs,
Differenzierung, 33), cf. it.
piangere, prov.
planher, fr.
plaindre, cat.
planyer, sp.
plañir.
Uz general (ALR, II, 231). – Der.
plîngăcios, adj. (plîngător,
gata să plîngă);
plîngător (var.
rară plîngaci), adj. care plînge,
trist);
plîngere, s.f. (acțiunea de a plînge sau de a se jelui; reclamație;
cerere);
plîngătoare, s.f. (bocitoare);
plîns (var.
plînset), s.n. (plîngere, tînguire);
plînsoare, s.f. (plîns, scîncet);
deplînge, vb. (a compătimi, a deplora), format după fr.
déplorer, cf.
deplora.