pișcá (píșc, pișcát),
vb. –
1. A
ciupi, a înțepa. –
2. A
rupe din ceva cîte
puțin. –
3. A mînca
puțin, a
ciuguli. –
4. A
mușca, a
răni. –
5. A
șterpeli, a
fura. – Mr.
chișcu, chișcare, megl.
pișc(ari). Origine îndoielnică. Probabil de la o
rădăcină expresivă
pičc- (Pușcariu 1304; REW 6535; cf. Corominas, III, 724), lat. *
piccicare (Candrea,
Rom., XXXI, 314; Philippide, II, 651;
Pascu, I, 63; Tiktin), cf.
alb.
pitškoń, it.
pizzicare, sp.
pellizcar. E posibil să fi intervenit o
apropiere cu
pisc „
cioc”,
dar acest cuvînt nu
ajunge pentru a explica vb. – Der.
pișcura, vb. (
Banat, a pișca);
pișcănfloare, s.m. (
grangur, Oriolus galbula), literal „ciupește
florile”;
pișcat, adj. (
cherchelit);
pișcător, adj. (înțepător; furăcios);
pișcătură, s.f. (ciupitură, înțepătură; mușcătură;
urmă lăsată
acolo unde
lipsește o
parte dintr-un
obiect).
Piț, s.m. (pitulice), pare să aparțină aceleiași
familii; der.
pițiga, vb. (Trans., a pișca);
pițigăia, vb. (a vorbi cu
voce subțire,
ascuțit), probabil prin
forma care se dă
buzelor;
pițingău, s.m. (insectă, Calopterys splendens; filfizon,
lichea, secătură);
pițigoi (var.
chițigoi, Trans.,
pițiguș,
Banat pițiganie), s.m. (țiglău, Parus; Arg.,
lacăt);
pițigoaică (var.
chițigoaică), s.f. (femela pițigoiului);
pițărău (var. Trans.
pizărău), s.m. (Olt., Trans., colindător;
colac pentru colindători;
băț de colindător). Leăgtura lui
pițigoi cu
pičc- este evidentă și se explică
bine prin sunetul cîntecului său (pițigăiat) sau mai probabil plecînd de la sensul de „
cioc”, cu suf. augmentativ -
oi, cf.
cors.
pizzigone, sard.
pizzugrossu (Bogrea,
Dacor., IV, 842). Relația cu
piciu „
mic” (Tiktin) sau cu
ideea de a
ciuguli (Scriban) pare îndoielnică. E neîndoielnic înrudit cu
pisc „
cioc”, cf.
pițigaie, s.f. (
fluier)
față de
piscoaie, pițigoi față de
piscoi. Piță, s.f. (
Banat,
carne), cuvînt
rar, identificat cu un lat. *
pettia (Pușcariu 1326; REW 6450; Philippide, II, 651; Zauner,
Rom. Forsch., XIV, 354; Wagner, 112), este probabil același cuvînt ca
piț și pare să însemne „bucățică de
carne”. De
aici pițur(i)că, s.m. (stîrpitură,
poreclă care se dă de
obicei în Munt.,
copiilor și flăcăiandrilor), cf. ngr. πιτσουρίϰος. În sfîrșit,
pănțăruș (var.
panțăruș, pancearuș, parantuș), s.m. (
pasăre, Troglodytes parvulus) aparține
familiei expresive a lui
pițigoi, pițărău și
apare neîndoielnic în
loc de *
pi(n)țăruș (după Tiktin, din sb.
caric „pitulice”); cf.
panțură (var.
panchiță), s.f. (prostituată), pe care Cihac, II, 242 o
punea în legătură
fără a fi necesar cu
ceh.
pančava.