orb (oárbă),
adj. –
1. Fără vedere. –
2. (
Banat, Trans.)
Chior. –
3. (S.m.) Cecitate, orbire. Lat.
orbus (Diez, I, 295; Densusianu,
Hlr., 193; Pușcariu 1223; Candrea-Dens., 1284; REW 6086), cf.
alb.
verb, vegl.
vuarb, it.
orbo (It. de N
orp, calabr.
orvu), v. fr., cat.
orb. Pentru răspîndirea
rom., cf. Gamillscheg,
Differenzierung, 34 și
Cah. S. Pușcariu, I, 10; pentru sensul 2 din
rom. cf. ALR, I, 67. Der.
orbecăi (var.
orbăcăi, orbeca), vb. (a
merge pe dibuite), cu suf. expresiv -
căi (după Scriban este doar un cuvînt expresiv; după Pușcariu 1224, Candrea-Dens. și Candrea, din lat.
*orbicare);
orbecăială (var.
orbăcăială), s.f. (
căutare pe dibuite);
orbește, adv. (ca
orbii);
orbeț, s.m. (orb, cerșetor orb; Mold., cîrtiță) cu suf.
-ete, sau -
eț, cf. fr.
orvet;
orbi, vb. (a
pierde văzul; a
fascina);
orbie, s.f. (lipsă de
vedere);
orbiș, adv. (ca
orbii);
orbitor, adj. (care ia văzul,
fascinează);
orbitură, s.f. (înv., lipsă de
vedere);
orbiciune, s.f. (înv., orbire).