núme (núme),
s.n. –
1. Denumire. –
2. Faimă, reputație. – Mr.
numă, megl.
numi, istr.
lume. Lat.
nōmĕn (Pușcariu 1206; Candrea-Dens., 1558), cf. it.
port.
nome, fr., cat.
nom, sp.
nombre. Der. este
cam neregulată, făcută pe
baza nominativului, ca și în alte idiomuri romanice (cf. totuși sard.
lumene) și cu un
schimb o ›
u care se explică în
general prin influența lui
număr. Mai
curînd e
vorba de o confuzie
deja în lat.,
între nōmĕn „
nume” și
nūmĕn „voință divină”, cf.
în nume de bine „sub auspicii
bune”, unde
nume pare să reprezinte lat.
nūmĕn. Der.
anume, adv. (
adică, după
nume; în detaliu; intenționat, înadins);
anumit, adj. (
cert, determinat), formație neologică;
numi, vb. (a
chema, a pune
nume; a
desemna);
numire, s.f. (
desemnare);
numitoare, s.f. (înv., nominativ);
numitor, s.m. (
mat.);
denumi, vb. (a pune
nume), după fr.
dènomer;
supranume, s.n. (
poreclă), după fr.
surnom;
supranumi, vb. (a porecli), din fr.
surnommer. – Cf.
pronume.