múgur (múguri),
s.m. –
Boboc. – Megl.
mugur. Probabil de la
muc, pl.
mucuri, cu sing. reconstituit după pl. Semantismul se explică prin asemănarea
mugurului cu
fitilul de lumînare; pentru alterarea consonantismului, cf.
stîng, vitreg. După Philippide,
Principii, 49,
direct din lat.
*mūcŭlus. Pare mai
puțin probabilă der. din
dacă (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 294), din
alb.
mugulj (Philippide, II, 724; Tiktin; Rosetti, II, 119) sau dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 338). – Der.
muguros, adj. (cu
mulți muguri);
mugura (var.
înmuguri), vb. (a
face muguri). Din
rom. provin ngr. μοῦγϰρος (Meyer,
Neugr. St., II, 76; Murnu,
Lehnw., 32 și probabil cel din albaneză).