muc (mucuri),
s.m. –
1. Substanță gelatinoasă, scurgere din
nas. –
2. Fitil de lumînare aprinsă. –
3. Bucată de lumînare topită. –
4. Capăt de
țigară, chiștoc. – Var. pl.
mucuri (sensurile 2-4). Mr.
muc(ă), muț, megl.
muc, muți. Lat.
mūcus (Pușcariu, 1112; Candrea-Dens., 1155; REW 5709), cf. it.
moccio, moccolo (sicil.
mukku), prov., cat.,
moc, v. fr.
moche, sp.
moco, port.
monco,
alb.
mük,
basc.
muku. Ideea unui sing. reconstituit după pl. (Byck-
Graur 36) nu pare potrivită. Der.
mucări, s.f. pl. (mucarniță);
mucări, vb. (a
tăia mucul ars; a lăstări; a curăța
copacii de
crengi uscate);
mucărie, s.f. (
rar,
răpciugă);
mucarniță, s.f. (Olt., unealtă de
tăiat mucul candelei sau lumînărilor); mucos, adj. (cu muci), megl.
mucos, măcos, care
poate reprezenta și lat.
mūccosus (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1157; REW 5708), cf. sard.
mukkozu, prov., cat.
mocos, sp.
mocoso, port.
moncoso;
mucoasă, s.f., format după fr.
muquese;
mucoșie, s.f. (
rar, mucozitate);
mucoare, s.f. (Trans., mucegai), mr.
mucori, probabil reprezentant
direct al lat.
mūcōrem (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1156; REW 5712), cf. abruz.
mukore, astur.
mugor. – Cf.
mugur. Der. neol.
mucilagiu, s.n., din fr.
mucilage;
mucilaginos, adj., din fr.
mucilagineux;
mucoză, s.f., din fr.
muqueuse, dublet al lui
mucoasă;
mucozitate, s.f., din fr.
mucosité. – Din
rom. provin ngr. μούϰουρα „alge care se strîng pe plaje” (după Meyer,
Neugr. St., IV, 45,
direct din lat.
muculus, der. imposibil din
punct de
vedere fonetic), și mag.
mukuc, mukucka (Edelspacher 19).