mormînt (-mínte),
s.n. –
Groapă,
cavou. – Mr.
murminte, mărmintu, megl.
murmint. Lat.
mŏnŭmentum sau
mŏnĭmentum (Densusianu,
Hlr., 193; Pușcariu 1109; Cnadrea-Dens., 1153; REW 5672; Bonfanti,
Cah. S. Pușcariu, II, 125);
r, prin disimilare, sau și prin încrucișare cu
mor, cf. sard.
morimentu (Atzori 237), prov.
morimen. Este cuvînt de
uz general (ALR, I, 299), dublet al lui
monument, s.n., din fr.
monument. Der.
mormîntal, adj. (funerar), format după
monumental, adj.;
înmormînta (var.
rară mormînta), vb. (a îngropa);
înmormîntare, s.f. (îngropăciune; Arg., plictiseală).