mîníe (mâníi),
s.f. –
Supărare,
furie. Lat. pop.
mania, din gr. μάνια (Pușcariu 1087) cf.
alb.
mëni (Meyer 283; Philippide, II, 647). E dubletul lui
manie, s.f., din fr.
manie, cu der.
maniac, adj., din fr.
maniaque. Der.
mînia, vb. (a
irita, a înfuria);
mîniac, s.m. (dansator, echilibrist), din ngr. μανιαϰός „nebun”, cu fonetismul
apropiat de
mînie (Tiktin),
sec. XVIII, înv.;
mîniecie, s.f. (șarlatanie), înv.;
mînios, adj. (
supărat, înfuriat).