mătúră (mătúri),
s.f. –
1. Obiect cu care se curăță. –
2. Sorg (Sorghum
vulgaris). –
3. Spanac porcesc (Chenopodium scoparia). – Mr.
metură, megl.
m(i)etură, istr.
meture. Origine obscură. La
baza lui trebuie să
stea lat.
matta „covoraș”, de unde sard.
matta „
tufă, arbust”, abruz.
mattęlę „mănunchi”, Lucania
mattǫrrę „mătură de
nuiele”, Lipari
mattulu „
vreascuri”, calabr.
máttulu „
scul”, cat., sp.
mata (Corominas, III, 287, cf. REW 5424). Lat.
matta și-a
schimbat genul. Rezultatul *
mat explică pl.
mături și, prin
falsă regresiune,
mătură, cf.
pătură, măgură, latură. S-
ar putea pleca și de la un lat.
*mattula; însă fonetismul din
rom. prezintă o anumită dificultate. Pentru a-l explica pe
ă, trebuie presupusă o încrucișare cu lat.
metere „a
lua, a
culege”, în a
cărui conjugare ar fi intervenit o
schimbare analogică, destinată s-o
reducă la un
tip mai
mult sau mai
puțin regulat,
meto, *metitum (în
loc de
messum), ca
peto, petitum, cf.
parco, parcitum (
față de
parsum),
patior,
*patitum (
față de
passum). Din încrucișarea lui
matta cu
meto putea să rezulte *
metula, cf.
alb.
mettulë. Alte
ipoteze sînt mai
puțin convingătoare. Din lat.
mētŭla „
piramidă mică” (Candrea,
Éléments, 29; Pușcariu 1053; Candrea-Dens., 1074; REW 5554; Candrea; Tiktin) este dificil din
punct de
vedere semantic. Din sl.
metla „nuielușă”, cf. bg.,
rus.
metlá „mătură” (Miklosich,
Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 109; Berneker, II, 41;
Pascu,
Beiträge, 18; Conev 46) nu este posibil din
punct de
vedere fonetic. De origine daco-tracică după Pușcariu,
Lr., 286; anterior indoeurop. după Lahovary 335. Der.
mătura, vb. (a curăța cu mătura; a expulza; a elimina);
măturător, s.m. (
om care mătură);
măturătoare, s.f. (
mașină de măturat);
măturătură, s.f. (acțiunea de a mătura și rezultatul ei);
măturar, s.m. (măturător);
măturică (var.
măturice), s.f. (
plantă, Centaurea cyanus);
măturiță, s.f. (
verbină, Verbena
officinalis). – Cf.
mătreață.