másă (mése),
s.f.
1. Mobilă, pe care se mănîncă. –
2. Mîncare. –
3. Bancă,
tarabă. – Mr.
measă, megl.
męsă. Lat.
mensa (Pușcariu 1040; Candrea-Dens., 1066; REW 5497), cf. fr.
moise, sp.,
port.
mesa. – Der.
măsar, s.m. (Trans.,
dulgher, tîmplar), cu suf. -
ar;
măsaniu (var. Trans. de S.,
măsai), s.n. (
Banat,
față de
masă), care pare der. intern de la
masă (după Pușcariu 1043, din lat.
*mensalium; după Candrea, din bg.
mesal);
măsariță, s.f. (Trans.,
față de
masă), de la
măsar cu suf. -
iță (după Pușcariu 1043 și Tiktin, din lat.
mensalis);
mescioară, s.f. (măsuță);
mesi, vb. (a chefui, a benchetui);
mesean, s.m. (
invitat la
masă);
meselnic, s.m. (Olt., mesean);
comesean, s.m. (
invitat la
masă). – Din
rom. provine bg.
masa (Capidan,
Raporturile, 225), tc.
masa (Miklosich,
Slaw Elem. in Türk., 14; Meyer,
Türk. St., I, 46).