língură (línguri),
s.f. –
1. Obiect cu care se mănîncă. –
2. Conținutul
obiectului de sub-
1. –
3. Instrument de sfredelit. –
4. Plantă, Asarum europauem. –
5. (
Banat)
Mormoloc. –
6. Sondă,
sfredel de sondare. – Mr., megl.
lingură, istr.
lingurę. Lat.
lĭngŭla,
formă atestată de Marcial, rezultată din încrucișarea dintre
lĭgula „lingură” cu
lingĕre „a
linge” (Keller,
Lat. Wolksetymologie, 85; Pușcariu 981; Candrea-Dens., 1002; REW 5036), cf. sp.
legra (Corominas, III, 60; Rosetti, I, 169,
crede că s-a
păstrat numai în
rom.). Der.
lingurar, s.m. (cel ce
face linguri și alte
obiecte de
lemn;
era o specialitate a unor
grupuri de
țigani nomazi, care
purtau acest
nume);
lingurică (var.
linguric, lingurea), s.f. (epigastru,
partea superioară a abdomenului;
plantă, Cochlearia
officinalis);
linguraș, s.n. (Mold. de S., epigastru);
linguriță, s.f.;
linguroi, s.n. (
polonic);
linguruș, s.m. (
Banat,
mormoloc). Din
rom. provine bg.
lingur „
țigan care
face linguri de
lemn” (Capidan,
Raporturile, 132).