inímă (ínimi),
s.f. –
1. Organ intern musculos central al
aparatului circulator, situat în
partea stîngă a
toracelui. –
2. Acest
organ considerat ca sediu al sentimentelor, suflet. –
3. Bunătate, sensibilitate. –
4. Organ central,
mijloc,
parte internă. –
5. Partea din
mijloc a căruței, care
leagă osia de de dinainte cu
cea de dinapoi. –
6. Bărbăție,
curaj, îndrăzneală. –
7. Principiu vital,
spirit. –
8. As de
cupă. –
9. Grup central de
patru bobi sau
boabe folosit de vrăjitoare. –
10. Stomac, pîntece, burtă. – mr.
inimă, megl.
inimă. Lat.
anima (Diez, I, 26; Candrea-Dens., 866; REW 475; Densusianu,
GS, II, 6; Rosetti, I, 173), cf. it.
anima, prov., cat.
arma, fr.
îme, sp.,
port.
alma. Trecerea de la „suflet” la „inimă”
apare numai în
rom., cf. totuși
animus „inimă” întro glosă de la Toledo (Castro 162).Sensul de „pîntece”
coincide cu cel al fr.
coeur, bg.
sărce, gr. ϰαρδιά „
parte superioară a
stomacului”. Der.
inimioară, s.f. (dim. al lui inimă;
mosor, bobină);
inimușcă, s.f. (vergea din
fier care susține
mosorul suveicii);
inimos, adj. (curajos, îndrăzneț; hotărît, întreprinzător;
bun);
inimoșie, s.f. (
curaj, vitejie, bărbăție);
inimoșa, vb. (a da
curaj, a însufleți);
inima, vb. (a însufleți), formație hibridă după fr.
animer.