încurcá (încúrc, încurcát),
vb. –
1. A încîlci. –
2. A
opri de la o acțiune, a stînjeni. –
3. A complica, a tulbura. –
4. A
confunda, a
amesteca, a bramburi. –
5. (Refl.) A se
zăpăci, a-și
pierde firul ideilor. –
6. (Refl.) A
cădea în
propria plasă, a se
angaja într-o
afacere de unde nu mai
poate ieși. –
7. (Refl.) A zăbovi, a
pierde vremea. –
8. (Cu comp.
o) A vorbi
stricat o
limbă, a o
rupe. Origine incertă.
Dacă sensul primitiv este acela de „a înșela” (cf. Coresi,
hitlenia de încurcăm unul spre alaltu,
ar putea fi un der. de la
currĕre, de
tipul *
currĭcāre, cf.
curriculum (Domaschke 147). Se
știe că
part.
cursum a
dat în
rom.
cursă, astfel că semantismul unui eventual *
currĭcāre n-
ar oferi dificultate. Evoluția posterioară este de
asemenea firească, întrucît
ideea de „a întinde o
cursă” se completează spontan cu
cea de „a stînjeni” sau „a
încurca”. Este însă posibil și să fie
vorba de o origine expresivă, ca în
îngurga, s.v. Celelalte explicații nu sînt suficiente: de la
descurca, și acesta din lat. *
de-obscūrĭcāre „a
lumina” (Pușcariu,
ZRPh., XXVII, 680; Pușcariu 514), opinie abandonată în
DAR, și care
făcea ca un
termen concret să provină dintr-unul abstract; din lat.
*inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din
punct de
vedere fonetic și semantic; din lat. *
incolĭcāre (Giuglea,
Cercetări lexicale, 12;
DAR; Rosetti, I, 168), și acesta de la
colus „
furcă de
tors”, imposibil semantic vorbind; în
loc de *
încruca, și acesta din gr. ϰροϰῶ „a
împleti” (Diculescu,
Elementele, 466), dificil de
admis. Der.
încurcală, s.f. (confuzie,
amestec, încîlceală);
încurcător, adj. (care
produce confuzie);
încurcătură, s.f. (confuzie,
amestec, încîlceală);
încurcă-lume, s.m. (
persoană care
încurcă pe alții, care nu e
bună de
nimic);
descurca, vb. (a descîlci; a
lămuri, a
limpezi; refl., a-și
aranja bine treburile; refl., a o
rupe pe o
limbă străină), format pe
baza lui
încurca,
ca descuia față de
încuia sau
deschide față de
închide;
descurcăreț, adj. (
om care se descurcă).