împrejúr
adv. – În
jur, în
locul înconjurător. De la
jur, prin intermediul unei
forme înv.
prejur, compusă cu prep.
pre. Adăugarea pref.
în- este modernă;
prejur este
forma curentă în
sec. XVI-XVII. După
DAR,
împrejur, a rezultat din încrucișarea lui
în jur cu
pre jur.
Uzuri speciale:
a lua împrejur, a
dojeni;
a tăia împrejur, a circumcide. Cf. Moser 427. Der.
împrejuraș (var.
împrejurean), s.m. (înv.,
vecin);
împrejurime, s.f. (
locul dimprejur);
prejur-gură, s.n. (înv., răscroială, tăietură), ca gr. περιστόμιον;
împrejur-stare, s.f. (înv., circumstanță), ca lat.
circumstantia;
împrejura, vb. (a
înconjura, a împrejmui; a
încinge), der. normal, ca
împreună ›
împreuna (după Densusianu,
Hlr., 170; Pușcariu 791; Candrea-Dens., 926 și
DAR, din lat. pop.
pergyrāre);
împrejurare, s.f. (circumstanță; înv., împrejur);
desprejura, vb. (a descinde, a desprinde).