hîr
interj. – Exprimă
ideea de scrîșnet. – Var.
hor, hur. Creație expresivă, cf. lat.
hirrire „despre cîini, a
mîrîi”, sp.
chirriar. – Der.
hîrîi, vb. (a scîrțîi, a scrîșni, a
mîrîi), cf.
cîrîi, mîrîi, sfîrîi (după Cihac, II, 504, din mag.
herregni „a
mîrîi”);
hîrîitor, adj. (care hîrîie);
hîrîitoare, s.f. (jucărie, morișcă, zbîrnîitoare);
hîrîială, s.f. (mîrîit;
tuse, măgărească);
hîrîitură, s.f. (scrîșnet, mîrîit);
hîrghi, vb. (a scrîșni);
hîrgoi, s.n. (bîzoi al
cimpoiului), care după Drăganu,
Dacor., III, 718, provine din mag.
hörgö „horcăială”;
hîrghe (var.
hîrghie), s.f. (decrepitudine, horcăială);
hîrcă, s.f. (
cobe, țîfnă;
rablă, vechitură, hîrb;
țeastă, craniu), cu suf. -
că, cf.
dupcă, hapcă, japcă, sau formație regresivă de la vb.
hîrcîi (după Cihac, II, 135 din sl.
charakati „a tuși”; pentru
DAR, din sl.
*chyrka, de la
chyrĭ „
boală”, cf.
hîră; după Drăganu,
Dacor., III, 1088, în
loc de *
hîrbcă, dim. al lui
hîrb, după Diculescu,
Elementele, 476, din gr.
ὔρχα „
oală”;
hîrcîi, vb. (a respira horcăit; a gîfîi; a
scărpina, a
freca), cf.
hîrîi, hîrcîi, horcăi și de
asemenea bg.
hărkam „a sforăi”, sb.
hrkati „a sforăi”,
rus.
chorkatĭ „a
freca” etc.);
hîrcîială, s.f. (horcăit);
hîrcîitură, s.f. (horcăit);
hîrcotă, s.f. (prostituată);
hîrlă, s.f. (
scroafă bătrînă), cu
l expresiv;
hîrlog, s.m. (
porc bătrîn);
horăi, vb. (Mold., a sforăi);
horăială (var.
horăitură), s.f. (Mold., sforăit);
horcăi, vb. (a sforăi; a respira horcăit), cf.
hîrcîi (după Conev 91 din bg.
hărkam, de unde mr.
hărchescu, cf. megl.
arcătesc);
horcăială (var.
horcăitură), s.f. (sforăit; horcăit);
horcăitor, adj. (care horcăie);
horcăilă, s.m. (
persoană care sforăie);
horcăni (var.
horconi, horcoti), vb. (a sforăi);
horhăi (var.
hărhăi, horhoti), vb. (a se
foi, a se agita, a se
mișca; a
greși), cf.
forfoti (după Cihac, II, 506 și
DAR din mag.
horholni „a
linia”);
horhot, s.n. (
larmă,
zgomot);
horhotină (var.
horholină), s.f. (prostituată), pe care
Pascu,
Arch. Rom., VII, 559,
îl der. din rut.
hohol’;
horholi, vb. (Trans., a împodobi, a înfrumuseța), cf.
corcoli;
hură, s.f. (
ceartă,
scandal; mulțime, forfotă), cf.
hîră;
hurutui, vb. (Trans., a
goni păsările din
curte);
hurc, s.n. (
bătaie,
gonire a
animalelor, la vînătoare), cf.
hîrcă (
numele vine de la
zgomotul presupus de gonirea
animalelor, la vînătoare; formal, trebuie
plecat de la
*hurcă, cu sing. refăcut);
hurcui, vb. (a
goni animalele la vînătoare);
hurcuială, s.f. (
gonire; vînătoare);
hurui (var.
urui, hurdui), vb. (a scîrțîi, a scrîșni);
huruitoare, s.f. (morișcă, zbîrnîitoare);
hur(d)uitură, s.f. (scrîșnet,
zgomot);
hurduca (var.
hurducăi), vb. (a scrîșni; a
face zgomot; a
scutura, a zgîlțîi), pe care Cihac, I, 144,
îl pune în legătură cu
ceh.
hurt „
zgomot”;
hurducătură, s.f. (scrîșnet);
hurduc-burduc (var.
hurdu(f)-burdu(f), hurduz-burduz), adv. (pe brînci);
hardughie, s.f. (
ruină,
clădire mare și dărăpănată), der. de la
hurduca precum
hîrghie de la
hîrîi (după Scriban, din ngr. χαρτουργία „
fabrică de hîrtie”,
ipoteză puțin convingătoare);
hardughi, vb. refl. (a
sta să
cadă; a
decădea; a
slăbi, a îmbătrîni). – Cf.
hîră.