gúșă (-și),
s.f. –
1. Gît, gîtlej. –
2. La
păsări, porțiune în
formă de
pungă unde se
păstrează în
timp alimentele. –
3. La
oameni,
bărbie dublă. –
4. La
oameni, umflătură patologică în
partea de
jos a gîtului. –
5. Boală a
oilor. –
6. Nod făcut în
caierul de
lînă. – Mr., megl.
gușă, istr.
gușę. Lat.
geusiae, probabil
redus la *
gusia, cf.
alb.
gušë, it.
gozzo (piem.
goso, lom.
goss), fr.
gosier (Meyer-Lübke,
ZRPh., XXI, 199; Pușcariu 747; REW 3750;
Pascu, I, 97;
Pascu,
Beiträge, 10). Celelalte explicații nu sînt satisfăcătoare: din fondul autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 9); din lat.
guttur (Cihac, I, 133); din bg.
gušĭ (Cihac, II, 131; Conev 55); din
alb.
gušë (Miklosich,
Fremdw., 91; Densusianu,
Rom., XXXIII, 279; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118), din gr. γϰούσα, participiu de la ἄγχω (Höeg 125); de la
gurgușe ‹ lat.
gurgustium; ca it.
gorgozzo ‹
gozzo (Pușcariu,
Dacor., IV, 324); anterior indoeurop. (Lahovary 329). Der.
gușa, vb. (a
face gușă);
gușat, s.m. (
persoană care are gușă);
gușui, vb. (Olt., Trans., a
strangula, a se
îneca);
răguși, vb. (a-și îngroșa
vocea), cu pref.
ră(s)- (după Cihac, II, 522, din mag.
rekedni);
răgușeală, s.f. (îngroșare a
vocii);
sugușa, vb. (Trans., a sugruma, a se
îneca; a
grăbi, a
presa), cu pref.
su(b)-;
străguși, vb. (Mold., a se
îneca), cu pref.
stră-. – Din.
rom. provin ngr. γϰοῦσα (Meyer,
Neugr. St., II, 23; Murnu,
Lehnw., 25), bg.
guš(a), sb.
guša (
sec. XVIII, cf. Daničič, III, 513), sb.
gušan „varietate de porumbel” , rut.
guši (Berneker 363; Capidan,
Raporturile, 202; Petrovici,
Dacor., X, 144),
alb.
gušë, mag.
gusa, țig.
gusa (cf. Wlislocki 88).