fătá (fătát, fătát),
vb. – A
făta. – Mr.
fitare, fet, megl.
fet. Lat.
fĕtare (Pușcariu 587; Candrea-Dens., 562; REW 3271;
DAR), cf. sard.
fedare, sicil.
fitari, abruz.
fetá, march.
fetâ, piem.
fe (în sicil. și abruz. cu sensul special de „a
face ouă”), Santander
jedar. Der.
fătăciune, s.f. (
fătat al
oilor; înv., dobăndă luată pentru pămînt;
țarc rezervat pentru
oi să fete;
fătat;
organ genital al
vacii), cu suf. -
ciune, ca
mortăciune, spurcăciune (după Candrea-Dens., 563 și REW,
direct din lat.
fetationem);
fătăciunat, s.n. (înv., numărătoare a
turmelor);
fătat, s.n. (acțiunea de a
făta);
fătătoare, adj. (care
fată);
fătătoare, s.f. (care
fată;
organ genital al
vacii).