dulce (dúlce),
adj. –
1. Care are
gustul mierii sau
zahărului. –
2. Blînd,
gingaș. –
3. Plăcut,
bun la
gust. –
4. Moale, liniștit, molcom. –
5. (Trans.) Legitim. –
6. (Adv.) Cu blîndețe, cu gingășie. – Mr.
dulțe, megl.
dulți, istr.
dul’țe. Lat.
dŭlcis (Cihac, I, 84; Pușcariu 554; Candrea-Dens., 520; REW 2792), cf. it.
dolce, prov.
dolz, dous, fr.
doux, cat.
dols, sp.
dolce. – Der.
dulce, s.m. (dulceață, însușirea de a fi dulce, perioadă a
anului cînd este
îngăduit credincioșilor să mănînce
carne și
produse lactate;
produse lactate);
dulce (pl. colectiv
dulciuri), s.n. (
preparat dulce care se mănîncă, cofeturi);
dulceag, adj. (cu
gust cam dulce), a
cărui der. nu este
clară;
dulcegărie, s.f. (
vorbă,
purtare dulceagă);
dulceață, s.f. (însușirea de a fi dulce,
plăcut;
produs dulce de mîncare; acțiunea de a mînca
produse lactate și
carne, interzisă în perioadele de
post;
preparat alimentar
făcut din
fructe sau petale fierte în sirop de
zahăr), cf. abruz.
dulgiázze;
dulciu, adj. (pe
jumătate dulce);
dulcețar, s.m. (cofetar);
dulcețăreasă, s.f. (cofetăreasă, care
înainte era îndeletnicire obișnuită în
casele boierești);
dulcoare, s.f. (dulceață), cuvînt
rar care, după Pușcariu 555 și REW 2793, provine din lat.
dŭlcōrem;
dedulci, vb. (a mînca alimente interzise în perioada de
post; a se
învăța prost, a se nărăvi), format pe
baza expresiei
de dulce „interzis în
post” (Tiktin);
îndulci, vb. (a
face ceva să fie dulce; a
alina, a
domoli; refl., a se
deprinde, a se obișnui), cf. mr.
(î)ndulțescu (după Pușcariu 833; Densusianu,
Hlr., 169 și Candrea-Dens., 521,
ar reprezenta
direct. lat.
*indulcῑre);
îndulcitor, adj. (care îndulcește; calmant);
îndulcitură, s.f. (
bomboană). Din
rom. provine rut.
doljčyca (Candrea,
Elemente, 403).