drept (-eáptă),
adj. –
1. Direct, care
merge de la un
punct la altul
fără ocol. –
2. Care are o poziție verticală. –
3. Întemeiat, justificat. –
4. Legitim,
autentic. –
5. Situat în
partea dreaptă. –
6. (Adv.)
Direct,
fără ocolișuri. –
7. (Adv.)
Deschis, sincer. –
8. (Adv.)
Tocmai, întocmai, exact. –
9. (Prep., înv.) Pentru. –
10. (Prep.) În
loc de. – Var. (înv.)
derept. Mr.
(a)direptu, dreptu, megl.
dirept. Lat. *
derectus, în
loc de
dῑrectus (Pușcariu 550; Candrea-Dens., 513; REW 2648); cf.
alb.
d(ë)retjë (Philippide, II, 640), it.
d(i)ritto, prov.
dre(i)t, fr.
droit, sp.
derecho. Este dublet de la
drit, s.n. (înv., Mold.,
drept, jurisprudență), din it.
dritto. Der.
drept, s.n. (totalitatea
regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale într-un
stat, în toate accepțiile sale);
dreptul, s.m. art. (
piciorul drept);
dreapta, s.f. art. (
mîna dreaptă; direcția
spre dreapta;
aripa dreaptă a unei adunări);
dirip, prep. (Trans., pentru; în dreptul, în
fața);
dreptar, s.n. (
echer, riglă; piuliță care reglează
viteza roții la
moara de grîu), după Cihac, I, 82 și Candrea-Dens., 514,
ar proveni din lat. *
directārium,
dar mai probabil este un der. intern, cu suf. -
ar;
dreptate (var. înv.
direptate, mr.
(a)ndriptate), s.f. (justiție;
rațiune; legalitate, legitimitate; înv.,
drept; înv., tribunal; Arg., minister fiscal), der. de la
drept ca
bunătate de la
bun (*
dreptaate ›
dreptate; după Pușcariu,
Conv. Lit., XXXIX, 63 și Pușcariu 551, de la un lat. *
direc(ti)tatem, ceea ce nu pare posibil);
dreptăți, vb. (
rar, a da dreptate, a
face dreptate);
dreptăție, s.f. (înv., justiție, echitate);
îndreptăți, vb. (a da dreptate, a
face dreptate; a autoriza, a da dreptul; refl., a se justifica, a se
apăra);
îndritui, vb. (Mold., a autoriza, a
permite, a
îngădui), format pe
baza lui
drit;
nedrept, adj. (injust);
nedreptate, s.f. (injustiție);
nedreptăți, vb. (a
face o nedreptate). Cf.
drege,
îndrepta. Comp.
dreptunghiu, s.n. (patrulater cu toate
unghiurile drepte și
laturile opuse egale),
traducere a fr.
rectangle;
dreptunghiular, adj. Din
rom. provine mag.
dreptál (Edelspacher 13), și bg. (
rar)
draptăno (Capidan,
Raporturile, 229).