dáună (dáune),
s.f. –
Pagubă, prejudiciu. Se consideră în
general der. de la lat.
damnum (
sec. XIX), cu fonetismul ca în
scamnum ›
scaun, și cu f. de la
pagubă (Philippide,
Principii, 66; Tiktin; Candrea; Scriban); însă această explicație nu este satisfăcătoare, deoarece cuvîntul
apare pentru
prima oară la scriitorii romantici (Negruzzi, Alecsandri), care nu
aveau suficientă pregătire filologică pentru a-și imagina sau
simți astfel de analogii. Pușcariu 488-490
crede că este
vorba de un cuvînt tradițional din fondul
latin (cf. REW 2348), și Philippide, II, 639
îl pune în legătură cu
alb.
dëmoń „a
dăuna”;
lipsesc însă dovezi cu
privire la
uzul său. Cuvîntul necesită un studiu care deocamdată nu există. – Der.
dăuna, vb. (a
dăuna, a prejudicia);
dăunător, adj. (dăunător);
dăunos, adj. (
lacom, dăunător);
desdăuna, vb. (a despăgubi), pe
baza fr.
dédommager.