dar
conj. –
1. Însă (funcție adversativă). –
2. (Adv.)
Atunci (funcție consecutivă). – Var.
dară (vulg.),
da. Probabil rezultat al compunerii cu prep.
de și
(i)ar(ă), v.
iar. Opiniile
asupra originii
acestui cuvînt sînt
poate împărțite. După Pușcariu,
ZRPh., XXXII, 112 și REW 2513, din lat.
de ea re. Crețu 315, Tiktin și
Iordan,
Dift., 49,
pleacă de la *
deară ‹ lat.
de vero; Scriban
îl pune în legătură cu sb.
da „însă”. Este evidentă confuzia cu
da afirmativ, atît în var. vulg.
da, „
dar”
cît și în var. vulg.
dar „da”, folosită uneori de scriitorii
moldoveni.
Doar(ă), adv. și conj. (
păi,
atunci, funcție interogativă sau consecutivă; înv., pentru ca, funcție consecutivă;
poate, posibil, funcție dubitativă; numai, doar, funcție restrictivă), pare în principal același cuvînt (după Tiktin,
doară reprezintă lat. *
de volat, în
loc de *
de velit,
compunere care nu pare normală, și pe care totuși o
admite Scriban; Candrea-Dens.,
ad 501 și Candrea
pleacă de la
de hora). Este posibilă o confuzie cu
oare, cu funcție interogativă. Se
observă astăzi o
tendință de a
reduce pe
doar la
dor.