curcubéu (curcubéie),
s.n. –
1. Fenomen optic datorat refracției, cu aspectul unui imens
arc multicolor desfășurat pe
cer. –
2. Iris, spectru
solar. –
3. Plantă (Cynodon dactylon). –
4. Plantă (Lychnis coronaria). – Var.
curcubeu (s.m.),
curcubei, curcubel, curcubău. Mr.
curcubeai, megl.
(curcu)bei. Pare a fi reprezentant al lat.
*cucuvius „încovoiat”, cuvînt care
apare în
forma sa m.,
cucurvior, la
San Jerónimo (cf. Corominas, I, 900). Este
vorba de o reduplicare expresivă de la
curvus, ca în
cucurbae „
coardă de
alfă” › ven.
curcuma și de
aici ngr. ϰουρϰούμα; cf. și
cucurbita, cucullus. Posibila legătură cu
curvus sau
concurvare a
fost semnalată
încă de Lexiconul de la
Buda; Cipariu,
Gram., 132; Laurian; Cihac, I, 65; Philippide,
Principii, 140; Densusianu,
Hlr., 104; Tiktin; și
combătută de Pușcariu 458. Celelalte explicații
par mai
puțin convingătoare. Plecînd de la imaginea, curentă în mentalitatea populară, care interpretează
curcubeul ca un
mijloc de a
absorbi apa rîurilor pentru a o condensa în
nori (
Jura arc-boit,
retor.
arcobevondo, campan.
arcovévere; cf. Rohlfs,
Quellen, 12), s-a încercat să se explice ultima
parte a cuvîntului prin lat.
bĭbĕre. Giuglea,
RF, II, 49,
pleacă de la un lat. *
arcus ›
combibulus (cf. REW 2037a), care cu
greu ar fi
ajuns la rezultatul
rom. (*
arcus combibu- ›
*arcurcubeu ›
*acurcubeu). Pușcariu,
Dacor., VI, 315-7 și
DAR,
preferă să
plece de la
circus bĭbit, asimilat la *
curcus bĭbit, care „
corespunde exact” lui
curcubeu; afirmație surprinzătoare,
dacă se are în
vedere că
bĭbit a
dat în
rom.
be ›
bea și că,
devenind intervocalic acest
b trebuia să se
piardă;
fără a mai vorbi de
cît de
puțin normală este această
compunere în
rom. După Roesler 39, din per.
kalkum; Bogrea,
Dacor., IV, 805, se gîndea la o posibilă legătură cu
cucură. Scriban se gîndește la
cocobelci, var. de la
culbec, sau
cubelc „
melc”. Din
rom. provine rut.
korkobeč (Miklosich,
Wander., 10; Miklosich,
Etym. Wb., 130; Berneker 571; Candrea,
Elemente, 407).