cotór (-oáre),
s.n. –
1. Bucată,
piesă sau
parte care unește
două obiecte:
coadă, peduncul, pețiol, mîner etc. –
2. Parte unde se
leagă sau
cos filele unei
cărți. –
3. Trunchi,
tulpină,
lujer. –
4. Ciot (de membru),
mont. –
5. Ciot (de
creangă). –
6. Mîner. –
7. Cocean,
știulete. –
8. Rest, reziduu. –
9. Resturi de
paie. –
10. (Arg.)
Bani. Origine necunoscută,
dar probabil expresivă: cf.
cotrobăi. Celelalte
ipoteze nu
par probabile: din mag.
kötö „
legat zdravăn” (Cihac, II, 493); din lat.
captorius (Candrea-Dens., 400); din lat. *
coactorium „
loc unde se
îmbină două obiecte” (
DAR); din sb.
katarište „
lance de drapel”) (Bogrea,
Dacor., IV, 802). Sensul 10, după
Graur 143,
vine din țig.
kotor „
bucată” (cf. Besses 54); este însă mai probabil ca țig. să provină din
rom., cu sensul de „
bucată în
general”, ceea ce nu exclude
faptul de a fi intrat din
nou în
rom. cu sensul particular de „
bani”. Der.
cotoros, adj. (
tare,
dur);
cotori, vb. (a
lega vița de
vie; a curăța de lăstari
via; a
jumuli o
pasăre; a
lovi, a
bate);
cotorit, s.n. (curățire de lăstari a
viței);
cotoreală, s.f. (cotorit;
bătaie;
furt);
cotorai, s.m. (
persoană care curăță lăstari);
cotoraie, s.f. (pensetă de epilat;
bunuri gospodărești,
obiecte casnice);
încotora, vb. (refl., a
crește o
plantă, a se dezvolta; a
îmbina, a
uni două obiecte; a
trăi o
pereche fără a se căsători, a
trăi în concubinaj);
cotoroi, vb. (a scruta, a iscodi);
cotorosi, vb. (a scociorî, a
căuta), pe care
DAR îl explică prin mag.
kotorázni, și care pare mai
curînd rezultatul unei confuzii cu
cotorosi „a
scăpa de ceva”;
cotreang, s.m. (
tulpină de
trestie care nu se dezvoltă normal);
cotring, s.m. (ciorchine);
cotrobol, s.m. (resturi).