cot (-oáte),
s.n. –
1. Partea exterioară care unește
brațul cu antebrațul. –
2. Jaret. –
3. Cotitură, întorsătură,
unghi. –
4. Echer, colțar. –
5. Colț de stradă. –
6. Meandră,
curbă, sinuozitate. –
7. Ungher,
colț. –
8. Măsură de lungime de
valoare variabilă (
cot muntenesc, 0,666 m;
cot moldovenesc, 0,637 m). –
9. Gradație,
scară de
nivel. –
10. (Arg.)
An. –
11. (Arg.)
Nimic. – Mr., megl., istr.
cot. Lat.
cŭbĭtum (Diez,
Gramm., I, 154; Pușcariu 406; Candrea-Dens., 399; REW 2354;
DAR); cf.
alb.
kut (Philippide, II, 636), it.
gomito (abruz.
govete, calabr.
gùvitu, gutu), prov.
code, fr.
coude, sp.
code,
port.
coto. Pentru fonetism, cf. Fr. Schürr,
Mitt. Wien., 54-5. Sensurile 3-7 au pl.
coturi; cu sensurile 8-10, este m., pl.
coți; 11 se folosește numai la sg. și se explică prin
obiceiul vulgar de a
arăta cotul pentru a
desemna o negație (cf.
Graur,
BL, V, 59). Der.
cotea, s.m. (
persoană cunoscută prin lipsa ei de
milă);
coti, vb. (a
face un cot; refl., a se
frecventa, a se
vedea; a întoarce, a da
colțul; a
măsura cu
cotul; a calcula capacitatea unui
vas);
cotar, s.m. (evaluator, măsurător);
cotitură, s.f. (cotitură, meandră, sinuozitate;
colț,
parte secretă);
cotiș, s.n. (
loc cotit, cotitură,
unghi);
coteală, s.f. (
lovire cu cotul: aglomerație);
cotigi, vb. (a da
colțul, a întoarce), rezultat dintr-o contaminare cu
cotigă;
cotări, vb. (a calcula capacitatea unui
vas);
cotărit, s.m. (evaluare;
veche dare pe evaluarea oficială a
vaselor, plătită
cuparului, care de
obicei o da în
arendă);
cotărie, s.f. (
dare comercială pe țesături și băuturi);
coteli, vb. (a
cerceta; a
munci pe brînci; a
face curățenie; Bucov., a
linge farfuriile; a
fura; a întoarce, a da
colțul; a rostogoli), pe care Skok,
Dacor., III, 835 și
DAR îl consideră der. de la bg.
kotiljati se „a se agita, a se
grăbi”
dar care pare mai
curînd der. de la
coti cu suf. expresiv -
eli (cf.
Graur,
BL,
VI, 146). În acest
caz, sb.
kotiljati provine din
rom., ca și sb.
kut „
unghi”, care se folosește în Mold. și Bucov.,
cut, s.n. (
cartier, suburbie).