copác (copáci),
s.m. –
Arbore. – Var. (înv.)
copaci. Mr., megl.
cupaci, istr.
copaț „desiș, hățiș”. Origine îndoielnică. Probabil în legătură cu
cuvintele următoare, și cu sl.
kopati, kopajǫ, „a excava, a goli”, cf. bg.
kopačĭ „genist”, calabr.
copano „trunchi de
copac gol pe dinăuntru”. În acest
caz,
forma primitivă
ar fi
copaci, forma actuală
fiind un sing. analogic;
primul sens a
fost probabil acela de „trunchi”, ca în
alb.
kopač sau în calabr. Este
poate vorba de radicalul lui
kopati, cu suf. de folosire sau aptitudine -
aci, ca în
trăgaci, stîngaci, cîrmaci, etc.,
iar sensul său
ar fi acela de „trunchi
gol pe dinăuntru” sau de „trunchi de scobit, de
făcut albii”. Pentru relația semantică
între noțiunea de „trunchi” și de „golit”, cf. și
cele două sensuri
ale sp.
tueco. În
general se consideră că
rom. este
împrumut din
alb. (Cihac, II, 716; Meyer 198; Philippide, II, 708;
Pascu, II, 219;
DAR); însă această soluție este evident insuficientă. Alții se gîndesc la o
rădăcină autohtonă (Miklosich,
Slaw. Elem., 10). – Der.
copăcel, s.m. (arbust; balsamină, Impatiens balsamine);
copăcărie, s.f. (arboret, crîng). Din
rom. provin rut.
kopač (Capidan,
Raporturile, 526), mag.
kopacs „tufiș” (Candrea,
Elemente, 406; Edelspacher 17) și probabil
alb.