ciúdă (ciúde),
s.f. –
1. (Înv.) Minunăție. –
2. (Înv.)
Uimire, stupoare. –
3. Ciudățenie, lucru ciudat. –
4. Supărare,
necaz. –
5. Furie, mînie. – Mr.
ciudie, megl.
ciudă „minunăție”. Sl.
čudo „miracol” (Miklosich,
Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 58); cf. bg., sb., cr., rut.,
rus.
čudo, mag.
csudo, csoda,
alb.
tšudi. Din mag. pare a proveni dubletul
ciondă „
monstru, sperietoare”. Pentru semantism, cf. Șeineanu,
Semasiol., 222. Der.
ciudat, adj. (înv., minunat; ciudat, neobișnuit, singular), cf. bg.
čudat (
Pascu,
R. crit., V, 15);
ciudățenie (var.
ciudăție), s.f. (ciudățenie);
ciudos, adj. (minunat; ciudat);
ciudesă, s.f. (înv., minunăție), din sl.
čudesa;
ciudotvoreț, adj. (făcător de
minuni), din sl.
čudotvorĭcĭ;
ciudotvorenie, s.f. (înv.,
minune), din sl.
čudotvorjenije;
ciudățime, s.f. (înv.,
minune; ciudățenie;
uimire);
ciudi, vb. (a
uimi; a neliniști, a
intriga; a
supăra, a stîrni mînie), cf. sl.
čuditi sę „a se minuna”;
înciuda, vb. (a
supăra, a necăji).