cîrc
, interj. –
1. Exprimă sunetele
scoase de
păsările din
ogradă. –
2. Exprimă
ideea a ceva minim:
nimic, nici un
pic. Formație expresivă; cf.
cîr, și sl.
kruknǫti „a piui.” Miklosich,
Slaw. Elem., 42, pune în legătură
rom. cu sl.,
dar rădăcina expresivă este probabil spontană, ca în
cîr sau gr. ϰιρϰν-, sicil.
karkariare (REW 4674), fr.
courcailler. Der.
cîrcîi (var.
cîrcăi, gircăi, chi(o)rcăi, chi(o)rcăni, chercă(n)i; mr.
cărcăies), vb. (a piui, a
cîrîi), pe care Conev 54
îl derivă din bg.
krŭkam (cf. Capidan,
Meglonoromînii, 60 și
Pascu, I, 66);
cîrcîit, s.n. (piuit);
cîrcni, vb. (a piui, a
țipa; a bombăni; a protesta; a
spune ceva, a
deschide gura), care pare o
formă redusă de la var. *
cîrcăni, cf.
chiorcăni,
dar este contaminată de sl.
krkniti, cu același sens (după Skok 72, din sb.
krknuti);
cîrcotă, s.f. (
chițibuș; neînțelegere,
ceartă);
cîrcotaș, adj. (certăreț, scandalagiu);
cîrcotos, adj. (certăreț);
cîrcoti, vb. (a
face scandal; a critica; a se agita, a se
foi);
cîrcoteală, s.f. (încurcătură,
belea);
cîrcoseală (var.
cîrcoveală), s.f. (pretext).