cioc
interj. –
Poc,
boc; imită
zgomotul produs de o lovitură ritmică sau cel
puțin repetată. Se folosește de
obicei cu duplicare
cioc, cioc, sau alternanța
cioc, boc, cioc, poc. – Mr.
cioc. Creație expresivă, ca
boc, toc, poc,
coincide cu alte formații de același
tip, cf.
rus.
čok „
zgomot produs de o izbitură”, de unde
čokatsĭa „a
ciocni paharele închinînd”, it.
ciocco, fr.
choc, sp.
choque, etc. Cf. Schuchardt,
ZRPh., XV, 104; Berneker 159. Der.
cioc, s.n. (plisc, clonț; fam.,
gură; vîrf,
capăt;
pinten;
barbișon; mînerul
cleștelui;
parte încovoiată a mai
multor instrumente; cîrlig, pană de încondeiat
ouăle de
Paști; suviță, cîrlionț; Arg., înșelăciune,
cursă), al
cărui sens fundamental se explică prin
zgomotul pe care
îl produce ciocul, mai cu
seamă atunci cînd
păsările de
curte își
caută hrana, cf. mr.
cioc „cioc”, megl.
cioc „
ciocan”,
alb.
čok „cioc”. S-au
căutat, pentru acest cuvînt, origini în
afara limbii rom.: un
ciop, care
ar proveni din
pol.
dziob,
ceh.
djob, rus.
zob „
gușă” (Cihac, II, 53);
alb.
čok (Meyer 448; Pușcariu,
Lr.,, 265); lat.
*tiucus, din gr. τύϰος (Philippide,
Bausteine, 56; Philippide, II, 705;
Pascu, I, 192). Totuși nu este necesar să se
caute atît de
departe, deoarece în sl. au
fost foarte productive
rădăcinile čok-,
čuk-,
čikati „a
lovi”; însă este mai potrivită posibilitatea unei
creații spontane a
rom., cf. Rosetti, II, 114.
Ciocancă, s.f. (cîrlig,
cange),
poate fi un
amestec de la
cioc și
cange (
DAR).
Ciocot, s.n. (
ciucure; titirezul
morii de grîu). – Der.
ciocoti, vb. (despre
păsări, a-și
căuta hrana; despre
animale, a mînca; a
face zgomot mîncînd; a
face zgomot lucrînd); der de la
cioc, ca
bocoti de la
boc;
ciocotniță, s.f. (vorbăreț, gureș; parazit,
linge-
blide, pomanagiu), cf.
ciocoi;
ciocotniți, vb. (înv., a
trăi ca un parazit).
Ciocoroi, s.n. (cîrlig,
cange).
Ciuc, s.n. (
tîrnăcop), cf. bg.
čuk „
ciocan”. – Der.
ciuceu, s.n. (Trans.,
secure). Cf.
cioacă, ciocălău, ciocan, ciocni, ciochină, ciorchină, ciocîrlan, ciucă, ciucure.