căráre (cărắri),
s.f. –
1. Drum îngust pe care se
poate umbla numai cu
piciorul. –
2. Linie obținută prin despărțirea în
două a
părului de pe
cap. – Mr.
cărare. Lat.
carraria (Densusianu,
Hlr., 159; Pușcariu 287; Candrea-Dens., 244; REW 1718; Philippide, II, 636); cf.
alb.
karrarë, it.
carraja (calabr.
cárrara), prov.
carriera, v. fr.
charrière, cat., sp.
carrera,
port.
carreira. Semantismul prezintă o
schimbare proprie limbii rom., în
timp ce celelalte
limbi romanice
păstrează sensul primitiv de „
drum de care”. Pușcariu a încercat în mai
multe rînduri (
Locul limbii romîne, 34;
Études de linguist. rom., 40;
DAR;
contra Rosetti, I, 174; cf.
Iordan,
RF, VI, 150) să explice această
schimbare prin condițiile
tipice ale vieții primitive
ale romînilor, în regiunile muntoase. Mai probabil, lat.
carraria s-a contaminat cu
scalaria (› fr.
escalier), cf. lat.
scala „
ieșire povîrnită”, de unde sard.
iskela „cărare”,
alb.
škalë, s.b., bg.
skala „stîncă ascuțită”, ngr. σϰάλα, etc. (Wagner 110; cf. REW 7637). Der.
cărărău, s.m. (Bucov., Maram., vagabond,
haimana);
cărăra, vb. (a
face cărări; a
ascuți ferăstrăul);
cărărat, adj. (
plin de
cărări; striat, dungat).