căpătîi (căpătấie),
s.n. –
1. Parte a
patului pe care se pune
capul. –
2. Cămin, și, prin extindere, situație,
stare socială. –
3. Cuzinet;
lagăr, palier. –
4. Pană;
ic. –
5. Capăt, sfîrșit. –
6. Bucată, fragment, crîmpei. – Mr.
căpitîńu,
căpitińu, megl.
căpitǫń. Lat.
capĭtāneum „capital” (Pușcariu 274; REW 1633;
DAR); cf. it.
capitagna (rov.
kapetano) și der. neol.
căpitan. – Der.
căpătier, s.m. (în Mold., în
epoca Regulamentului Organic, locuitori
săraci, care în
drept nu
aveau loc de căpătîi, și prin urmare nu
aveau obligații fiscale);
căpătui, vb. (a căsători; a înzestra, a dota; a găzdui), format cu suf. verbal -
ui (Pușcariu,
Dacor., II, 595; REW 1634 consideră „șocantă” der.,
dar motivele nu
ni se
par evidente; în
plus, este posibil și ca
forma căpătuiesc să fie numai o
formă analogică de la
căpătîiesc, cum sugerează
DAR);
căpătuială, s.f. (situație; căsătorie).