cămáră (cămắri),
s.f. –
1. Cameră,
odaie. –
2. Încăpere mică în care se
păstrează alimentele. –
3. Înv., bogăție personală a domnitorului,
avere. –
4. Trăsură în
formă de
ladă, special constituită pentru a transporta
valori. – Mr., megl.
cămară. Ngr. ϰάμαρα „
boltă”, ϰαμάρα „
cameră” (Cihac, II, 487; Meyer 169; Densusianu,
Rom., XXXIII, 276), care provine din lat.
camara. Der.
directă din lat. nu este posibilă. Cf., din gr., tc.
kemer,
alb.
kamëre, sl.
kamarĭ, bg.
kamara. Der.
cămăruță, s.f. (dim. al lui
cameră;
nișă);
cămăraș, s.m. (slujbaș care avea în grijă
odăile domnului, la
ordinele unui
mare cămăraș, administrator al
palatului și
boier al rangului
doi.
Marele cămăraș
administra cheltuielile
palatului, avea monopolul cumpărăturilor, îi supraveghea pe negustorii
raia și activitățile
breslelor.
Păzea modelul greutăților și
măsurilor, din care transmitea
copii legalizate cu
sigiliul domnitorului, în schimbul impozitului numit
cotărit. Nu avea
loc în
sfat;
primea ce rămînea din
banii de cheltuieli pentru
palat,
daruri în fiecare
an de la
cămărași, și
jumătate din
cota numită
răsură de la
bresle și
mănăstiri;
al doilea cămăraș se îngrijea în
mod special de îmbrăcămintea domnitorului;
cămăraș de izvoade, secretar personal, se îngrijea de corespondență și de
actele domnitorului;
cămăraș al ocnelor, administrator al
minelor de
sare;
cămărășel, s.m. (cămăraș; locuitor care
era scutit de dări, în schimbul obligației de a servi cu
propriile arme, în
caz de război; se numea
așa, deoarece comandantul lui
era marele cămăraș);
cămărășie, s.f. (funcția de
cămăraș;
biroul acestuia);
cămărășiță, s.f. (
nevastă de
cămăraș; chelăriță).