căláre
adj. –
1. Încălecat pe
cal, pe un
alt animal, pe un
obiect etc. –
2. Dominînd o situație. –
3. Cu
piciorul în șa, neobosit,
fără a avea stabilitate. –
4. (S.m.) Soldat de cavalerie. – Mr.
(n)călar, megl.
(an)călar, istr.
călǫr. Lat.
caballaris (
DAR) sau
callabarius (Pușcariu 153; Candrea-Dens., 210; REW 1440), cu
schimbare de declinare; cf.
alb.
kaljuar, it.
cavagliere, prov.
cavalier, fr.
chevalier, sp.
caballero,
port.
cavalleiro. Schimbarea de declinare pare mai
puțin probabilă decît der.
directă de la
caballaris;
forma înv.
călariu, citată de
DAR, este
destul de îndoielnică, deoarece toate ex.
aduse sunt la pl.
călări, formă de
asemenea normală plecîndu-se de la
călare. Cf.
cal, încăleca. Der.
călăraș, s.m. (călăreț,
persoană care călărește;
sol, mesager);
călărășie, s.f. (îndeletnicirea de călăreț);
călărășime, s.f. (cavalerie);
călăresc, adj. (
propriu unui călăreț);
călărește, adv. (călare);
călăreț, adj. (călare), pe care Candrea-Dens., 212 și
DAR încearcă să-l explice printr-un lat.
*caballericius;
călăreț, s.m. (
persoană care călărește);
călări, vb. (a
merge călare);
călărie, s.f. (acțiunea de a
călări);
călărime, s.f. (cavalerie);
călărit, adj. (pe care se călărește;
dominat, influențat);
călărit, s.n. (călărie);
încălăra, vb. refl. (a
încăleca). – Din
rom. provine tc.
kalaraș „mesager”.