bun (-ni),
s.m. – Bunic. Lat. *
avunus, cuvînt care provine din aceeași
rădăcină indoeurop. (*
awon „bunic”) ca
avus și care s-a
păstrat numai în
forma diminutivală
avoncŭlus „
unchi” (cf. Meillet,
Mélanges Soc. Ling., IX, 141). S-a
confundat curînd,
poate chiar din lat., cu
bonus, astfel încît este considerat în
general der. al acestuia; cf., în
plus, calabr.
bona, piem.
bona „bunică”. Der.
bună, s.f. (bunică);
bunic, s.m.;
bunică, s.f.;
răsbunic, s.m. (străbunic);
străbun, s.m. (străbunic; strămoș);
străbun, adj. (strămoșesc);
străbunic, s.m.;
străbunică, s.f.