bărbát (bărbáți),
s.m. –
1. Om adult. –
2. Persoană de
sex masculin. –
3. Om însurat, bărbat,
soț.
4. (Adj.) Energic, curajos, viguros. – Mr., megl.
bărbat, istr.
bărbǫt. Lat.
barbatus (Pușcariu 183; REW 946; Candrea-Dens., 134; Densusianu,
GS, II, 314;
DAR), cuvînt
păstrat în
limbile romanice (it.
barbato, prov.
barbat, sp.,
port.
barbado),
dar cu sensul etimologic de „
om cu
barbă”. Totuși, sensul de „
vir” figurează
încă în glose
latine și este
atestat și în ngr. βαρβάτος ›
alb.
varvát (
unii consideră, nejustificat, că ngr. provine din
rom.). Pentru
barbatus „
soț, bărbat”, cf.
Graur,
Rom., LVI, 105. Cf. de
asemenea lat. med.
barbanus „
unchi” (
Du Cange; Castro,
Glos., 175), de unde
gris.
barbane, tarent.
barbano „
unchi”. Expresia
deal bărbat,
rar folosită cu sensul de „
coastă abruptă,
pantă” este derivată de Giuglea,
Dacor., V, 538-42, din lat.
vervactum (› sp.
barbecho; cf. REW 9264, cu rezerve). Pare a fi mai
curînd vorba de un cuvînt înrudit cu sp.
bravo, bravío, a
cărui derivare din
barbarus nu pare a fi
general acceptată. Der.
bărbățel, s.m. (soțior);
bărbătesc, adj. (caracteristic
bărbaților, de bărbat);
bărbătește, adv. (ca
bărbații);
bărbăție, s.f. (maturitate,
vigoare,
curaj, virilitate);
bărbățime, s.f. (
oamenii adulți,
bărbații);
bărbătos, adj. (viril, viguros);
bărbătuș, s.m. (mascul al
animalelor, în
general;
cui de
lemn, care pune
piedică sulului la războiul de
țesut);
îmbărbăta, vb. (a încuraja, a reconforta). – Din
rom. provine mag.
borbáth „activ” (Candrea,
Elemente, 407).