arc (-curi),
s.n. –
1. Armă alcătuită dintr-o vergea flexibilă
ușor încovoiată și o
coardă. –
2. Resort,
organ metalic elastic. – Var. pl. (înv.)
arce. – Mr.
arcu, megl.
arc(u). Lat.
arcus (Pușcariu 113; Candrea-Dens., 76; REW 618;
DAR); cf.
alb.
ark, it., sp.,
port.
arco, prov., fr.
arc. Der.
arcar, s.m. (negustor de arcuri), după Candrea-Dens., 77, provine
direct din lat.
arcarius (cf.
DAR, care pare a
admite explicația),
ipoteză plauzibilă,
dar care nu este necesară;
arcărie, s.f. (înv., atelier unde se
făceau arcuri);
arcaș, s.m.;
arcășie, s.f. (
meseria de arcaș; în Bucov., unitate de pompieri);
arcește, adv. (în
formă de
arc);
arciș, adj. (încovoiat, curbat);
arcos, adj. (înv., arcuit);
arcui, vb. (a îndoi în
formă de
arc);
arcuitură, s.f. (
curbă);
arcuș, s.n. (vergea de
lemn care servește la producerea sunetelor unor instrumente cu
coarde). – Der. neol.
arcadă, s.f.;
arcat, adj. (arcuit);
arcatură, s.f. – Din
rom. provine rut.
arkuš „arcuș” (Candrea, Elemente, 406). Cf.
arțar.