ápă (ápe),
s.f. –
1. Lichid incolor care formează unul din învelișurile Pămîntului. –
2. Masă de apă, rîu, pîrîu,
lac,
mare. –
3. Lichid,
umoare, secreție. –
4. Reflexe schimbătoare
ale obiectelor care
strălucesc. – Mr.
apă, megl.
apă,
apu, istr.
ape. Lat.
ăqua (Pușcariu 91; Candrea-Dens.; REW 570;
DAR); cf. it.
acqua (sard.
abba, engad.
ouua), v. prov.
aigua, fr.
eau, cat.
aygua, sp.
agua,
port.
agoa. Sensul 4,
comun celorlalte
limbi romanice, este
propriu și ngr. νερό;
uzul ngr. are și alte corespondențe cu
rom., cf.
a ști (ca) pe apă, ngr. ξέρω σὰ νερό; sau
a nu fi în apele sale, ngr. χάνω τὰ νερό μου. Cf.
apos. Der.
apar, s.m. (sacagiu), pe care Pușcariu 92 și REW 572a
îl derivă
direct din lat.
aquarius,
dar care este mai
curînd der. internă, pe
baza suf. de
agent -
ar, cf. REW 570;
DAR;
Graur,
Noms dágent, 90; Rosetti, I, 159;
apăraie, s.f. (inundație);
apătos, adj. (
apos), formație internă în care suf. -
os (‹ lat.
ōsus, cf.
apos) pare să se fi
confundat cu terminația -
tos de la
vîrtos, muntos, sănătos etc. (Pușcariu 95 și
DAR propun un prototip lat. *
aquatōsus, care nu pare a fi mai
clar);
apătoșa, vb. (a țîșni apă, a se
umple de apă);
apșoară, s.f. (rîușor, pîrîu).