aflá (áflu, aflát),
vb. –
1. (Refl.) A fi, a se
găsi într-un
loc. –
2. A
găsi, a
descoperi.
3. A
lua cunoștință despre ceva. – Var. (
Banat)
izafla. Mr., megl.
aflu, istr.
oflu. Lat.
afflāre „a
sufla” (Pușcariu 34; Candrea-Dens., 16; REW 261;
DAR); cf. cu același sens ca în
rom., dalm.
aflatura „resturi găsite pe
țărm”, calabr.
ahhare, napol.
ašare, sp.
hallar,
port.
achar,
retor.
aflá. Corespondența semantică
între atîtea
limbi arată că evoluția sensului este anterioară
celei rom. Schuchardt,
ZRPh., XX, 532, și
împreună cu el majoritatea filologilor moderni (cf. Corominas și
Cortés 125), o explică pe
baza limbajului vînătoresc: cîinele
adulmecă (= aspiră,
suflă) pentru a
găsi; sau de la
afflatur „îmi
suflă = îmi
arată, îmi
spun”, de unde, prin activarea
ideii, „
aflu”. (Cf. și Rohlfs,
Differenzierung, 45). Ambele explicații
par necovingătoare. Este posibil ca pe
baza echivalenței
afflat = vivit = exstat (cf. fr.
que vive „
cine e
acolo?”). Plecînd de la (
sese)
afflat „respiră, există” este
ușor de refăcut evoluția, în sensul de activare, pînă se
ajunge la
afflat „află,
descoperă”. Această explicație este necesară,
fiind singura care
poate lămuri evoluția semantică a
rom.
găsi. De altfel, este iluzorie legătura, propusă de Cihac, II, 633, cu mgr. ἄλφειν „a afla”. Der.
aflat, s.n. (înv.,
descoperire);
aflător, adj. (care se află; inventator, descoperitor);
neaflat, adj. (necunoscut).