ábur (áburi),
s.m. –
1. Vapori de
apă –
2. (Înv.) Sufletul
animalelor necuvîntătoare, considerat în esență mecanic. – Mr.
abur (ă). < Lat.
albūlus („
pată albă” în lat. med., cf. Thomas,
Bull. Du Cange, V, 100), pe
baza aspectului material al vaporilor de
apă.
Albulus s-a
păstrat în it.
avolo „
mreană” (REW 328; Prati), fr.
able (tte). Fonetismul nu pare să constituie vreo dificultate. Pierderea lui
l, care
apare și în
cuvintele citate, și în fr.
gabole <
galbulus etc. (Thomas,
Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutschmann,
Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioară
rom.; totuși, trebuie să fi
fost destul de tîrzie, pentru a
împiedica pierderea lui
b intervocalic. Același rezultat în
alb.
avulj. În
general cuvîntul
rom. este considerat autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 9; anterior indoeuropenei după Lahovary 319), sau provenind din
alb. (Cihac II, 714; Philippide, II, 605;
DAR; Rosetti II, 108); acesta din
urmă ar reprezenta un indoeurop.
*a-vel-os (Jokl,
Ling.-
Kulturhist. Untersuchungen, 263) sau *
abbra- (Meyer,
Alb. St., III, 81). S-a renunțat la der. de la
vapor (Diez, II, 14; Philippide, II, 657) , ca și
cea de la un *
vapulus (Philippide,
Principii, 7;
Pascu, I, 27;
Arch. Rom.., IX, 300),
greu de
admis. Explicația lui Densusianu,
Rom., 1898, p. 130, prin *
abburire (în
locul lui *
abburare, cf. sp.
aburar), este cu
totul improbabilă,
căci ideea de vapori nu se potrivește cu
cea de combustie; REW 15 și
DAR menționează cu rezervă această
ipoteză. Der.
abura, vb. (a
scoate aburi);
aburat, adj. (umezit);
abureală, s.f. (răsuflare;
briză);
aburi, vb. (a
produce aburi; a exala; a răsufla);
aburitor, adj. (care exală);
aburiu, adj. (vaporos; albicios);
aburos, adj. (vaporos), cuvînt
creat de Odobescu, prin paralelismul it.
vapore-
vaporoso sau fr.
vapeur-
vaporeaux. Din
rom., ngr. ἄμπρος (Meyer,
Neugr. St., II, 74)