butúc (butúci),
s.m.
1. Trunchi, buturugă.
2. Partea de
jos a tulpinei
viței de
vie.
3. Instrument de tortură în care se
prindeau picioarele, mîinile și gîtul condamnaților.
4. Partea centrală a roții.
5. Buștean scurt.
6. Calapod de pălărier. – Var.
butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. < Din lat.
*bottum, „bont,
fără vîrf” și „
bot,
obiect rotund”, prin intermediul unei formații diminutivale, ca
sat > sătuc, pat > pătuc etc. Coincidența semantică
între „
rotund” și „trunchi”, cf. fr.
bille, billot. Var. provin de la
*but, pl.
*buturi; de la această ultimă
formă s-a refăcut un sing. analogic
butur(ă). – Der
butai, s.n. (înv.,
stup);
butuci, vb. (a pune în butuc 3);
butucănos (var.
botocănos, butucos), adj. (
grosolan, necizelat);
buturugă (var.
buturig, buturigă, buturoagă), s.f. (trunchi,
ciot), de la
butur(ă) + suf.
-uc, cf. alternanța
butuc-butug; buturugat, adj. (cu
noduri);
butușină, s.f. (
ciot);
îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). –
Credem, prin urmare, că acest cuvînt este un simplu dublet al lui
bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi,
dar nici nu există un
acord în legătură cu identitatea
cuvintelor menționate mai
sus. Pentru
butuc, Schuchardt,
ZRPh., XV, 103 (cf.
DAR, I, 712) se
referă la o
rădăcină but-,
fără altă explicație, pe care Densusianu,
Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman.
butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră
slavă. Din tc.
butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc.
buduk „cu
picioare scurte” (cf.
bondoc), după K. Treimer,
Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical
bott- „
gros,
rotund” revine la Diculescu, 17 și
ZRPh., XL, 413 (cf.
REW 1239a),
dar considerat de origine germanică;
butuc ar fi în legătură cu it.
botta (comasc.
bottola), fr.
botte și
butură cu gepidicul
*bûtilo.. Această
părere, acceptată de Gamillscheg,
Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a
fost respinsă de Densusianu,
GS, I, 348, pentru care
butura provine din bg.
botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat.
*buttula (Candrea,
Eléments, 2;
REW 1389); din lat
imbutum (Giuglea,
LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab.
batk „acțiunea de a
tăia” (Moldovan, 404); sau din vreo altă
limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320).
Butură rămîne
fără explicație în
DAR, care afirmă, în
schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui
butuc cu
butură și
tumurug”. –
Dacă explicația
noastră este
corectă, din
rom. trebuie să provină rut.
butjuk, butuki (Miklosich,
Wander., 20; Candrea,
Elemente, 406), mag.
butuk, bg.
botur(o) (Capidan,
Raporturile, 221), ngr.
μπούτουρα (Bogrea,
Anuarul, II, 391). – [
1238]