flăcắu (flăcắi),
s.m.
1. Tânăr,
băiat.
2. Bărbat necăsătorit,
burlac. – De la
făt, cu suf.
-lău (ca
fătălău de la
fată). Rezultatul, *
fătlău, a
trecut normal la *
făclău, cf.
cotli >
cocli, pantlică >
panglică; iar forma *
făclău trebuie să fi
suferit o metateză, nu numai
fiind normală într-un astfel de
caz (cf.
potlog >
plotog, poclon >
plocon, picro- >
prico-, etc.), ci și datorită
valorii expresive a
grupului fl. Celelalte explicații nu
sunt satisfăcătoare: din sl.
chlakŭ „
burlac” (Cihac, II, 109; Conev 58; Philippide,
Principii, 154), sau de la
fleac (Pușcariu,
Dacor., II, 600),
ipoteză inadmisibilă; astfel încât
DAR dă etimonul necunoscut. – Der.
flăcăí, vb. (a
duce o viață de
burlac);
flăcăiándru, s.m. (flăcău);
flăcăíe, s.f. (
rar, burlăcie);
flăcăíme, s.f. (tinerețe). Din
rom. provine ucr.
flekaw (Miklosich,
Wander., 15). – [
3416]