definiția vulgare definiție dex

CĂTÍNĂ,

cătini, s.f. Numele a două specii de arbuști spinoși: a) cătină roșie, cu frunze mici în formă de solzi, cu flori roz sau albe și cu fructe roșii, cultivat ca gard viu; tamariscă (Tamarix ramosissima); b) cătină albă, cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii și cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Probabil lat. catena.

CĂTÍNĂ

s. (BOT.) 1. (Lycium vulgare) (rar) licină, (reg.) răchișoară, zaharică. 2. (Lycium halimi-folium) (Bucov.) răchișoară. 3. (Tamarix sau Myrica germanica) (rar) tamariscă. 4. cătină roșie (Tamarix ramosissima) = tamariscă.

cătínă

s. f., g.-d. art. cătínii; pl. cătíni

CĂTÍN//Ă ~i

f. Arbust spinos cu frunze înguste și fructe lunguiețe galbene-roșietice, cultivat ca gard viu. /<lat. catena

FEREGÚȚĂ

s. (BOT.; Polypodium vulgare) (reg.) ferigă, iarbă-dulce.

IÁRBĂ,

(2) ierburi, s.f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ♢ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ♢ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta la ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

IARBĂ

s. v. praf de pușcă, pulbere.

IÁRBĂ

s. (BOT.) iarba-broaștei (Hydrocharis mor-sus-ranae) = (reg.) limba-broaștei, mușcatul-broaștelor; iarba-cănărașului (Phalaris canariensis) = (reg.) mei-lung, meiul-canarilor; iarba-ciutei (Doronicum austriacum) = (reg.) iarba-căprioarei, iarba-lupului; iarba-câinelui (Cynodon dactylon) = pir-de-țelină, pir-gros, (reg.) costrei, curcubeu, pirău, iarba-vântului, iarbă-câinească; iarba-câmpului (Agrostis alba sau stolonifera) = (reg.) păiuș, iarba-vântului; iarba-fiarelor (Cynanchum vincetoxicum) = (reg.) brilioancă, rânduniță; iarba-găii (Picris hieracioides) = (reg.) amăruță; iarba-osului (Helianthemum chemaecistus, vulgare etc.) = (reg.) ferăstrău, mălăoi, rujă; iarba-sfântului-Ioan (Salvia sclarea) = (reg.) șerlai; iarba-șarpelui = a) (Veronica latifolia) (reg.) șopârliță, ventrilică; b) (Echium vulgare) (rar) viperină, (reg.) ochiul-mâței; iarbă-albă (Phalaris arundina-cea) = (reg.) ierbăluță, panglici (pl.), panglicuță, iarba-boierului, iarbă-creață; iarbă-de-lingoare (Lysimachia punctata) = (reg.) gălbenele (pl.), floare-de-lingoare, mărul-cucului, rădăcină-de-lingoare; iarbă-de-mare = zegras; iarbă-de-ureche (Sedum maximum) = (reg.) oloisă, verzișoară, iarbă-grasă; iarbă-dulce (Polypodium vulgare) = (reg.) spasul-dracului; iarbă-grasă (Portulaca oleracea) = (reg.) grașiță, porcină, iarbă-de-grădină; iarbă-mare = a) (Inula helenium) (reg.) oman, toaie; b) (Stellaria holostea) (reg.) coadă-de-găină; iarbă-puturoasă (Bifora radians) = puciognă, (reg.) scărișor, buruiană-pucioasă, buruiană-puturoasă; iarbă-roșie = a) (Polygonum persicaria) (reg.) iarba-puricelui; b) (Bidens cenuus) (reg.) cârligioară; iarbă-usturoasă (Teucri-um scordium) = (reg.) dumbeț, ustoroi-de-lac.

iárbă

s. f., g.-d. art. iérbii; (buruieni) pl. iérburi

IÁRB//Ă iérburi

f. 1) Orice plantă erbacee (sălbatică) cu frunze verzi și flexibile (care servește, de regulă, drept hrană pentru animale). ♢ ~-creață mentă. ~a dracului tutun. ~ rea a) iarbă otrăvitoare; b) iarbă care invadează culturile, împiedicându-le să crească. ~a-fiarelor plantă erbacee otrăvitoare cu tulpina erectă, având frunze opuse alungite și flori albe, gălbui sau verzui. ~-grasă plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, având frunze cărnoase lucioase și flori albe sau galbene, folosită în scopuri medicinale. ~-de-Sudan plantă erbacee exotică, cu tulpină erectă înaltă, cu frunze înguste și lungi, cultivată pentru furaj. 2) la pl. Plante erbacee de tot felul; ierbărie. ♢ Câtă frunză și ~ în număr extrem de mare. A căuta (ceva sau pe cineva) ca ~a cea de leac a căuta insistent ceva sau pe cineva. 3) la sing. Vegetație naturală sau cultivată de plante erbacee (de obicei de aceeași specie) mărunte și dese. 4) Nutreț din astfel de plante erbacee proaspăt cosite. [G.-D. ierbii] /<lat. herba

LEMN,

(2, 3) lemne s.n. 1. Țesut conducător al unor plante superioare, alcătuit din trahee, parenchim și fibre cu lignină, folosit ca material de construcție, drept combustibil etc. ♢ Expr. A fi de lemn (sau ca lemnul) = a nu simți nimic, a fi insensibil. A se face de lemn = a înțepeni; a deveni dur. A rămâne ca de lemn = a înlemni, a încremeni (din cauza unei surprize, unei emoții etc.). A îngheța lemn = a înțepeni de frig, a îngheța tun. 2. Tulpina și ramurile unui arbore (sau arbust) tăiat, servind pentru construcții, drept combustibil etc.; bucată ruptă sau tăiată din trunchiul sau din ramurile unui arbore (sau unui arbust). ♢ Expr. Doarme de poți să tai lemne pe el, se spune despre cineva care doarme greu. E ger de crapă lemnele, se spune când e foarte frig. 3. (Înv. și pop.) Copac, arbust. ♢ Compuse: lemn-câinesc = arbust cu frunze mici și groase, cu flori albe și fructe negre, cultivat prin grădini, ca gard viu (Ligustrum vulgare); lemn dulce = plantă erbacee cu flori mici, liliachii; plutitoare-dulce (Glyicyrrhiza echinata); lemnul-domnului = subarbust din familia compozeelor, cu flori galbene și cu miros de lămâie; lemnuș (Artemisia abrotanum). – Lat. lignum.

LEMN

s. (BOT.) lemn-câinesc (Ligustrum vulgare) = (reg.) mălin, măliniță, lemnul-câinelui; lemn-dulce (Glycyrrhiza echinata) = (reg.) ciorânglav, iarbă-dulce, rădăcină-dulce; lemn-râios (Evonymus verrucosa) = salbă-râioasă, (reg.) vonicer, cerceii-babei (pl.); lemnul-bobului (Cytisus nigricans) = salcâm-galben, (reg.) bobițel, drob, grozamă-mare; lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum) = (reg.) alimon, lemnuș, iarba-lui-Dumnezeu; lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus) = (reg.) limbricariță, iarbă-sfântă, lemn-sfânt, lemnul-Domnului, poala-Maicii-Domnului; lemnul-vântului (Syringa josikaea) = (Transilv.) scumpie.

LEMN

s. v. arbore, copac, pom.

lemn

s. n., (bucăți de arbore, arbori) pl. lémne

LEMN ~e

n. 1) Parte dură a arborilor, constând dintr-un țesut compact sau fibros, aflat între scoarță și măduvă. 2) Material provenit din tulpina sau ramurile groase ale unui arbore tăiat și folosit în construcții sau pentru confecționarea diferitelor obiecte. 3) mai ales la pl. Trunchiuri, ramuri, crengi de copaci sau tufari tăiați și folosiți drept combustibil. ~e de foc. ♢ Ger de crapă ~ele ger cumplit. A rămâne ~ a rămâne încremenit. 4) : ~-câinesc arbust cu frunze mici, cu flori albe și fructe negre, cultivat în parcuri, pentru a forma garduri vii. ~ul-domnului arbust din familia compozitelor cu flori galbene și cu miros de lămâie. /<lat. lignum

LEMNULDÓMNULUI

s. v. lemnul-maicii-dom-nului, pelin, rugină.

LÍMBĂ,

limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ♢ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ♢ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ♢ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii – a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

LÍMBĂ

s. 1. (LINGV.) (livr.) idiom. (O ~ romanică.) 2. (LINGV.) limba neogreacă = limba romaică; limba romaică v. limba neogreacă; limba veche slavă v. paleoslavă; limbă ariană v. limbă indo-ariană, limbă indo-iraniană; limbă indo-ariană = limbă ariană, limbă indo-iraniană; limbă indo-iraniană = limbă ariană, limbă indo-ariană. 3. v. limbaj. 4. v. exprimare. 5. arătător, (Transilv.) manoș, (prin Transilv.) mutatău, (Ban.) țagăr. (~ la ceas.) 6. v. încălțător. 7. v. tăiș. 8. v. cuțit. 9. v. pisc. 10. (reg.) gârlici, pridvor, tindă. (~ la plasa de pescuit.) 11. v. bucată. 12. (BOT.; Phyllocactus ackermanni) (reg.) palmă. 13. (BOT.) limba-cerbului (Scolopendrium vulgare) = năvalnic, (rar) scolopendră, (reg.) iarba-ciutei, limba-vacii, limba-vecinei; limba-cucului (Botrychium lunaria) = (reg.) colan, dragoste, iarba-dragostei; limba-mării = a) (Iberis semperflorens) (reg.) lilicele (pl.); b) (Iberis umbellata) (reg.) limbușoară; limba-mielului (Borrago officinalis) = arățel, boranță, otrățel; limba-oii (Cirsium canum) = (reg.) pălămidă; limba-soacrei (Opuntia) = opunția. 14. (IHT.) limbă-de-mare = a) (Solea nasuta sau lascaris) (reg.) șoarece-de-mare; b) (Solea impar) (reg.) glosă, șoarece-de-mare.

LÍMBĂ

s. v. agavă, cambulă, cordar, cuvânt, glas, grai, gură, iscoadă, întinzător, națiune, neam, popor, spion, strună, tastieră, termen, voce, vorbă.

límbă

s. f., g.-d. art. límbii; pl. limbi

LÍMB//Ă ~i

f. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucală și servind la mestecarea, înghițirea și determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ♢ A-și mușca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gâfâi de oboseală; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lungă (a fi lung de ~) a) a avea înclinație spre pălăvrăgeală; b) a fi limbut. A avea mâncărime de ~ a nu fi în stare să păstreze un secret. A-și pune frâu la ~, a-și ține ~a (după dinți) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a păstra o taină. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbește ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe ~ a-și aminti vag un cuvânt fără a-l putea exprima. Pasărea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul dă de necaz, pentru că nu știe să tacă când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale și având o structură fonetică specifică; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunități umane constituite istoricește. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor și ideilor. ~a surdomuților. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creangă. ♢ (A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultimă dorință, exprimată pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obține informații despre armata inamică. 7) înv. Totalitate a oamenilor trăind pe același teritoriu, având în comun o cultură, o tradiție, o credință; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemănător ca formă sau funcție cu organul respectiv. ~a clopotului. ♢ ~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de încălțat obiect de metal sau de plastic, care servește la încălțat. ~a ghetei bucată de piele care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se petrec șireturile. ~i de foc flăcări de foc alungite. 9) Fâșie lungă și îngustă (de pământ, de pădure, de apă etc.). 10): ~a-boului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broaștei plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată și cu flori albe sau trandafirii, ce crește prin locuri umede; limbariță. ~a-mielului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosită contra tusei. 11): ~ -de-mare pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte, care trăiește mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua

LÍMBĂ

, limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvânt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v.sl. jenzyk „grai”, „popor”).

MẮTURĂ,

mături, s.f. 1. Obiect de uz casnic în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu același nume sau din nuiele, paie etc., cu care se curăță o suprafață. ♢ Loc. vb. A da cu mătura = a mătura (1). 2. Numele a două plante erbacee întrebuințate la confecționarea măturilor (1); a) plantă bogat ramificată, cu flori verzi și violete; mei-tătăresc (Sorghum vulgare); b) plantă înaltă până la 2 metri, cu frunza lată și cu tulpina bogată în materii zaharoase (Sorghum saccaratum). ♦ Lan de mături (2). 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, stufoasă, cu frunze mici, alungite, de un verde-deschis, cu flori verzi, folosită la confecționarea măturilor (1) (Kochia scoparia). 4. (În sintagma) Mături de vrăjitoare = simptom de boală la pomii fructiferi și la unii arbori, cauzat de unele ciuperci microscopice sau de bacterii și caracterizat prin apariția pe ramurile atacate a unor ramificații degenerescente subțiri și dese. – Et. nec.

MĂTURĂ

s. 1. (BOT.; Sorghum vulgare) (pop.) mălai-tătăresc, mei-tătăresc, (reg.) bălur, flocoasă, tătar, tătarcă. 2. (BOT.; Kochia scoparia) măturică. 3. (FITOP.) mături-de-vrăjitoare = (pop.) patul-vântului. (~ este numele unei boli a arborilor.)

MĂTURĂ

s. v. bidinea.

mătură

s. f., g.-d. art. măturii; pl. mături

MẮTUR//Ă ~i

f. 1) Obiect de uz casnic, făcut din tulpini de mălai sau din tulpinile altor plante, cu care se mătură. 2) Plantă erbacee cu tulpina foarte ramificată și stufoasă din care se fac astfel de obiecte. [G.-D. măturii] /Orig. nec.

MOLÚRĂ,

moluri, s.f. Plantă erbacee aromatică cu flori galbene dispuse în umbele, ale cărei fructe sunt întrebuințate în medicină; molotru (Foeniculum vulgare). – Cf. mălură.

MOLÚRĂ

s. (BOT.; Foeniculum vulgare) (reg.) molotru, secărea, anason-dulce, anason-mare, anason-nemțesc, chimen-dulce.

molúră

s. f., g.-d. art. molúrii; pl. molúri

MOLÚR//Ă ~i

f. Plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu flori galbene dispuse în umbele, din ale cărei semințe se obține un ulei eteric folosit în medicină și parfumerie. /cf. mălură

NĂVÁLNIC, -Ă,

navalnici, -ce, adj., s.m. 1. Adj. (Adesea adverbial) Care nu poate fi domolit, stăpânit; furtunos, impetuos, aprig, violent; strașnic, cumplit. ♦ (Despre ape curgătoare) Care curge repede. 2. S.m. Specie de ferigă cu frunze mari, lucitoare, în formă de lance, dispuse în rozete, folosită în medicina populară (Scolopendrium vulgare). – Năvală + suf. -nic.

NĂVÁLNIC

s. v. ferigă.

NĂVÁLNIC

adj., s. I. adj. 1. înviforat, viforos, vijelios. (Furtună ~.) 2. v. dezlănțuit. 3. v. impetuos. II. s. (BOT.; Scolopendrium vulgare) limba-cerbului, (rar) scolopendră, (reg.) iarba-ciutei, limba-vacii, limba-vecinei.

năválnic

(bot.) s. m.

năválnic

adj. m., pl. năválnici; f. sg. năválnică, pl. năválnice

NĂVÁLNI//C² ~că (~ci

, ~ce) 1) Care năvălește și nu poate fi oprit, stăpânit; impetuos; violent. Pornire ~că. 2) și adverbial (despre ape curgătoare) Care curge cu intensitate și repeziciune. /năvală + suf. ~nic

NĂVÁLNI//C¹ ~ci

m. Plantă erbacee reprezentând o varietate a ferigii, dar cu frunze întregi, lucioase, care crește prin locuri umede, fiind folosită în scopuri medicinale. /năvală + suf. ~nic

SCAI²

s.n. Imitație de piele făcută din material plastic, maleabilă și rezistentă la schimbările de temperatură. – Et. nec.

SCAI¹,

scai, s.m. Nume generic dat mai multor plante erbacee cu frunze ghimpoase și cu fructe globuloase înconjurate de ghimpi îndoiți la vârf, care se agață de haine, de lâna oilor etc.; p. restr. fructul înconjurat de ghimpi al acestor plante. ♢ Expr. (Și adverbial) A se ține scai (de cineva) sau a se ține (de cineva) ca scaiul (de oaie) = a nu lăsa pe cineva în pace, a urmări (pe cineva) pretutindeni. ♢ Compuse: scai-vânăt = plantă erbacee cu frunzele dințate și cu flori violacee dispuse în capitule (Eryngiumplanum); scaiul-dracului = plantă erbacee cu frunzele spinoase și cu flori albastre-verzui (Eryngium campestre); scai-mărunt = turiță. – Din scr. čkalj.

SCAI

s. (BOT.) 1. (Onopordon acanthium) ciulin, ghimpe, scaiete, (reg.) pălămidă, sita-zânelor. 2. (Echinops sphaerocephalus) rostogol, scaiete, (reg.) arici, căpățânoasă, măciuca-ciobanului. 3. (Cirsium vulgare) (reg.) crăpușnic, ghimpe, scaiete. 4. scai-albastru (Eryngium planum) = scai-vânăt, (reg.) mărăcini (pl.), samcă, buruiana-zmeului, spin-albastru, spin-de-mucedă, spinul-vântului, spin-vânăt, șipul-vântului; scai-galben (Centaurea solstitialis) = (reg.) pălămidă, vădană, zglăvoc-galben; scai-ghimpos (Centaurea calcitrapa) = ghimpe, scaiete, (reg.) vădană, pasul-dropiei, scai-mărunt, scaiul-dracului, scai-vornicesc; scaiul-dracului (Eryngium campestre) = (reg.) amărea, îndrăcită, rostogol, scăiuș, sperioasă, spin, tăvălici, buruiană-mucedă, căruța-dracului, iarba-măgarului, scaiul-vântului, spința-dracului, sporiul-casei; scai-vânăt (Eryngium planum) = scai-albastru, (reg.) mărăcini (pl.), samcă, buruiana-zmeului, spin-albastru, spin-de-mucedă, spinul-vântului, spin-vânăt, șipul-vântului.

SCAI

s. v. ciulin, scaiete, spin, sticlete.

scai

(plantă) s. m., art. scáiul; pl. scai, art. scáii

scai

(material) s. n., art. scáiul

SCÁI ~

m. 1) Plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată, cu frunze prelungi și cu fructe globuloase, acoperite de numeroși spini agățători. 2) Fructul ghimpos al acestei plante. ♢ A se ține ~ de cineva (sau a se ține de cineva ca ~ul de oaie) se spune despre o persoană care deranjează în permanență pe cineva. ~ voinicesc plantă erbacee cu tulpina erectă, înaltă și spinoasă, cu frunze opuse, lanceolate și flori liliachii (uneori albe). [Monosilabic] /< sb. ckalj

SOVẤRF

, sovârfi, s.m. Plantă erbacee perenă aromatică, cu tulpina păroasă, cu flori roșii-purpurii, întrebuințată la vopsit și în farmacie; savur (Origanum vulgare) [Var.: sovấrv, șovấrf s.m.] – Din scr. suhovrh.

SOVÂRF

s. (BOT.; Origanum vulgare) (reg.) broască, budeană, dost, ferăstău, majoran, milot, stropan, trifoiște, busuioc-de-pădure, busuiocul-feciorilor, măghiran-sălbatic, poala-Sfintei-Mării.

SOVÂRF

s. v. pălăria-cucului.

sovârf

s. m., pl. sovârfi

SOVÂRF ~i

m. Plantă erbacee aromatică, cu tulpina erectă, cu frunze opuse și cu flori roz (uneori albe), folosită în scopuri medicinale și în industria casnică (la vopsit). /<sb. suhovrh

VETRÍCE,

vetrice, s.f. 1. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă, cu flori galbene-aurii dispuse în corimb (Chrysanthemum vulgare). 2. (Entom.; reg.) Efemeră. – Cf. scr. vratič.

VETRÍCE

s. (BOT.; Chrysanthemum vulgare) (reg.) mărun, măruncă, buruiană-de-ceas-rău, iarba-ra-iului.

VETRÍCE

s. v. efemeră, efemeridă.

vetríce

s. f. (sil. -tri-), g.-d. art. vetrícei; pl. vetríce

VETRÍCE¹ ~

f. Specie de insecte de talie medie, cu corpul alungit și subțiat, care în stadiul de larvă trăiesc câțiva ani, iar în faza adultă câteva zile. /Orig. nec.

VETRÍCE² ~

f. Plantă erbacee aromatică, cu tulpina erectă, înaltă, cu frunze alungite și cu flori galbene-aurii, dispuse în capitule. /< sb. vratic

VORONÍC

s. (BOT.; Marrubium vulgare) (reg.) bălțătură, unguraș, cătușnică-sălbatică.

VULGÁR, -Ă

, vulgari, -e, adj. 1. Ordinar, grosolan; josnic, mitocănesc. 2. Lipsit de originalitate; comun, obișnuit, banal. ♢ (Mat.) Logaritm vulgar = logaritm zecimal. 3. (Înv.; despre limbă) Vorbit de popor, popular. ♢ Limba latină vulgară = limba latină populară. 4. Lipsit de suport științific; neștiințific. Materialism vulgar. – Din fr. vulgaire, lat. vulgaris.

VULGÁR

adj. v. popular.

VULGÁR

adj., s., adv. 1. adj., s. v. mitocan. 2. adj. v. mitocănesc. 3. adv. v. mitocănește. 4. v. popular. 5. adj. deșănțat, imoral, impudic, indecent, necuviincios, nerușinat, obscen, pornografic, scabros, scârbos, trivial, (livr.) licențios, (înv. și pop.) scârnav, slobod, (reg.) porcotos, (fam.) deșucheat, porcos, (fig.) decoltat, deocheat, îmbălat, picant, piperat, porcesc, spurcat. (O glumă ~.)

Vulgar

≠ delicat, elegant, fin, galant, grațios, manierat, nobil, politicos, rafinat, select

vulgár

adj. m., pl. vulgári; f. sg. vulgáră, pl. vulgáre

VULGÁR ~ă (~i, ~e)

1) Care nu se deosebește prin nimic; lipsit de originalitate; comun; obișnuit; trivial; ordinar. 2) (despre persoane și manifestările lor) Care este lipsit de pudoare; fără decență; indecent; scabros; trivial; obscen. 3): Latina ~ă limba latină vorbită; latina populară. /<lat. vulgaris, fr. vulgaire

VULGÁR, -Ă

adj. 1. Cunoscut de toată lumea; comun, obișnuit, curent. ♢ Logaritm vulgar = logaritm a cărui bază este numărul 10; logaritm zecimal. 2. Ordinar, grosolan, trivial. ♦ (Despre limbă) Vorbit de popor; popular. ♢ Limba latină vulgară = limba latină populară. 3. Lipsit de bază științifică; neștiințific. ♢ Materialism vulgar = curent filozofic apărut în Germania pe la jumătatea sec. XIX, care, în esență, reduce întreaga realitate la materie, considerând și conștiința de natură materială. // s.f. Denumire a limbii italiene, folosită mai ales în epoca medievală și medie. [< lat. vulgaris, cf. fr. vulgaire].

VULGÁR, -Ă

I. adj. 1. cunoscut de toată lumea; comun, obișnuit, curent. 2. ordinar, grosolan, trivial. 3. latina ~ă = limba latină populară. 4. lipsit de bază științifică; neștiințific. o materialism ~ = curent filozofic apărut în Germania pe la jumătatea sec. XIX, care reduce întreaga realitate la materie, considerând și conștiința ca fiind de natură materială. II. s. f. denumire a limbii italiene, în epoca medievală și medie. (< fr. vulgaire, lat. vulgaris)